Info  

Dante Alighieri
INFERNUL
Traducere de George Pruteanu
   Ediție digitală bilingvă
 


CÎNTUL III


 
            "Prin mine-ajungi la țara de tortură,
   prin mine, la eterna tînguire,
   prin mine-ajungi la cei ce se pierdură  

 
 
    3-4     Întru dreptate El mi-a dat zidire;

     Puterea sfîntă mă dură,-în alianță
     cu înaltul Cuget, cea dintîi Iubire.
 
     
3-7     N-a fost creată-în urma mea substanță –
   eternă-s ca și cele-etern create.
   Voi ce intrați, lăsați orice speranță!"
  

 
      3-10    Aceste vorbe-atît de-întunecate
   înscrise mi s-au arătat pe-o poartă.
   "-Maestre,-am spus, de nepătruns mi-s
                      toate.

 
 
     3-13    Dar el, ca om ce ignoranța iartă:
   "-Orice gînd rău se cade-aici să piară
   și orice teamă-aici să-ți fie moartă.

 
   
 
3-16    Suntem ajunși într-a durerii țară
   cu chinuite suflete apuse
   ce și-au pierdut a minții lor comoară." 

 
 
     3-19    Apoi, el mîna sa pe-a mea și-o puse,
   cu-un zîmbet blînd mi-aduse vlagă-în vine
   și-în căile de taină mă conduse.
 
      3-22    Aici jelanii, vaier și suspine
   cutremurau văzduhul gol de stele
   de-îmi umeziră-a ochilor lumine.
 
      3-25    Ciudate graiuri, hîde bîlbîiele,
   geamăt de chin și răcnete de ură
   și brațe ce se zbat vuind și ele
 
      3-28     într-un vacarm sălbatec se-învolbúră
   în veșnic întinatele văzduhuri
   ca pulberea cînd un vîrtej o fură.
 
      
3-31     Eu, îngrozit de jalnicele uhuri,
   am întrebat: "-Dar ce e ce se-aude?
   Cine-s aceste greu căznite duhuri?"
 
      3-34      Și mi-a răspuns: "-Pedepse-atît de crude
   li-s date-unor făpturi de corcitură 

   ce-în viață n-au fost nici Cristoși, nici Iude.

 
      3-37    Cu-acele șlehte-s amestecătură
   de îngeri ce cu Domnul nici frăție
  
   nici ură n-au vrut – doar pe ei se vrură.
 
      3-40    Nu-își spurcă Ceru’-a sa luminăție
   cu ei, dar nici Infernul nu-i primește
   spre-a nu stîrni damnaților mîndrie."
 

 
       3-43    "-Maestre, spune-mi, ce-i năpăstuiește
   de plîng astfél în tînguiri deșarte?"
   "-Pe scurt îți spun și-ai să-înțelegi, firește.
 
 
     3-46    Aceștia nu mai au speranță-în moarte
   și-în oarba viermuire,-atît de joasă,
   invidiază orice alte soarte.
 
 
     3-49    Nimic n-a fost din fapta lor să iasă.
   Nici Mila, nici Dreptatea n-au să-i vadă. 

   Destule-am spus de ei. Ci treci și-i lasă!" 

 
      3-52    Văzui atunci un steag ca de paradă
   ce-așa sorit se tot rotea-în vîrtegiu
   de parcă n-ar fi vrut în veci să șadă;
 
      3-55    și-în urma sa, un nesfîrșit cortegiu,
   cîți nu-îmi închipuiam că moartea poate
   înstăpîni în sumbru-i privilegiu.
 
      3-58    Recunoscui cîțiva-într-aceste gloate,
   cum și pe-acel – nedemn de alte căi –
   ce crunt refuz făcu din lașitate. 

 
 
     3-61    Și-am înțeles că-aici sunt acei răi
   din haita ce la fel stîrnește greață
   și Celui Sfînt și dúșmanilor Săi.
 
 
     3-64    Lepădături, nici vii nu-avură viață, 

   li-e pielea-împunsă-aici cu mii de ace
   de viespi și bărzăuni, pe trup și față,
 
      3-67    ce le brăzdează-obrazele, rapace,
   și sîngele cu lacrimi laolaltă
   e supt de viermii infernalei cloace.
 
   
  3-70    Scrutînd din nou, mulțime văd, o altă,
   pe malul unei largi bulboane negre,
   și-am spus: "-Maestre, dintr-a ta înaltă
 
     
3-73    știință, spune-mi cine-s și ce febre
   îi fac să se-îmbulzească-atît spre-a trece,
   cum, parcă, văd prin zarea de tenebre?"
 
      
3-76    El mi-a răspuns: "-Vei ști și înțelege
   cînd pe-ale Acheronului pietroase
   și triste țărmuri noi ne vom petrece."
 
     
3-79    Plecai privirea, ce se rușinase,
   și gura mea, temînd să nu-l încrunte,
   pînă la rîu o vorbă nu mai scoase.
 
      3-82    Și iată, vine-atunci spre noi, cu-o luntre,
   strigînd: "-Vai vouă, date-vi-s flageluri!",
   un crunt bătrîn cu pletele cărunte.
 
 
     3-85    "Să nu sperați a mai privi la ceruri,
   voi, care treceți dincolo cu mine,
   în bezna fără veac, în foc și-în geruri.
 
      3-88    Și tu, care mai ai vieață-în vine

   ce cauți între sufletele moarte?"
   Dar cum nu izbutea să mă dezbine,
 
      3-91    mai spuse: "-Pe alt val, pe altă parte
    va să-ți găsești liman de traversare
    și-o barcă mai ușoară să te poarte!" 

 
     
3-94    Virgiliu însă: "-Caron, strigi prea tare!
    Așa e vrerea unde stă-în putere
    tot ce se vrea – și lasă-orice-întrebare!" 

 
 
     3-97    Închise-atuncea fălcile-în tăcere
    bărbosul corăbier al gîrlei hîde,
    zvîrlind din ochi o roșie scînteiere.
 
     
3-100   Dar duhurile-acelea, frînte, nude,
    se-învinețeau și clănțăneau toți dinții
    doar la auzul răcnetelor crude.
 
      3-103   Își blestemau și zeii și părinții
    și neamul omenesc și loc și oră
    cînd s-au născut, și-obîrșia seminții.
 
      3-106   Și se strîngeau, ca-într-o avană horă,
    gemînd, pe malul smîrcului, sălbatec
    cu-acei ce, vii, pe Domnul îl ignoră.
 
     
3-109   Demónul Cáron, ochiul de jăratec,
    le face semn în barcă să pătrunză,
    izbind cu vîsla-în cel ce-i prea molatec.
 
    
 3-112   Cum cade toamna frunză după frunză
    și încă una, iar, și încă, pîn’să
    se dea cu toate țărnii să le-ascunză,
 
      3-115   așa și reaua lui Adam sămînță:
    pe rînd se-azvîrl și-în luntre toți se bagă,
    cum pasărea momită cu-o grăunță.
 
      3-118   Și se tot duc în vad pe unda neagră
    și cît nici unul încă nu coboară,
    pe mal s-a strîns o altă gloată-întreagă.
 
    
 3-121   Maestru-îmi spuse: "-Cel ce-a fost să   
              moară
    străin de bunăvoia dumnezee,
    aici își află cea din urmă țară,
 
     
3-124   și-așa e de grăbit – bărbat, femeie –
    de ghesul ce Dreptatea-într-înșii-îl pune,
    că ce temeau ajung acum să vreie.
 
     
3-127   Pe-aici nu trec vreodată duhuri bune;
    poți, dar, ghici, în spusa mîniată
    a lui Carón, ce fost-a să-i cășune."
 
     
3-130   Cînd a sfîrșit, cîmpia-înnegurată
    cumplit s-a zguduit, că și-astăzi mi se
    zbîrcește carnea și-în sudori mi-e toată.
 
     
3-133   Pe țărmul plîns un volbur se stîrnise
    și-o flamă purpurie țîșni groaznic:
    orice simțire-în mine amuțise
 
      3-136  și am căzut ca într-un somn năpraznic.

 

        CANTO III


   "Per me si va ne la citta dolente,
per me si va ne l'etterno dolore,
per me si va tra la perduta gente.
 
  Giustizia mosse il mio alto fattore:
fecemi la divina podestate,
la somma sapienza e 'l primo amore.
 
  Dinanzi a me non fuor cose create
se non etterne, e io etterno duro.
Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate".
 
 
Queste parole di colore oscuro
vid'io scritte al sommo d'una porta;
per ch'io: «Maestro, il senso lor m'e
                          duro».
 
 
  Ed elli a me, come persona accorta:
«Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne vilta convien che qui sia morta.
 
  Noi siam venuti al loco ov'i' t'ho detto
che tu vedrai le genti dolorose
c'hanno perduto il ben de l'intelletto».
 
  E poi che la sua mano a la mia puose
con lieto volto, ond'io mi confortai,
mi mise dentro a le segrete cose.
 
  Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l'aere sanza stelle,
per ch'io al cominciar ne lagrimai.
 
  Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d'ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle
 
  facevano un tumulto, il qual s'aggira
sempre in quell'aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.
 
  E io ch'avea d'error la testa cinta,
dissi: «Maestro, che e quel ch'i' odo?
e che gent'e che par nel duol si vinta?».
 
  Ed elli a me: «Questo misero modo
tegnon l'anime triste di coloro
che visser sanza 'nfamia e sanza lodo.
 
Mischiate sono a quel cattivo coro
de li angeli che non furon ribelli
né fur fedeli a Dio, ma per sé fuoro.
 
  Caccianli i ciel per non esser men belli,
né lo profondo inferno li riceve,
ch'alcuna gloria i rei avrebber d'elli».
 
  E io: «Maestro, che e tanto greve
a lor, che lamentar li fa si forte?».
Rispuose: «Dicerolti molto breve.
 
  Questi non hanno speranza di morte
e la lor cieca vita e tanto bassa,
che 'nvidiosi son d'ogne altra sorte.
 
  Fama di loro il mondo esser non lassa;
misericordia e giustizia li sdegna:
non ragioniam di lor, ma guarda e passa».
 
  E io, che riguardai, vidi una 'nsegna
che girando correva tanto ratta,
che d'ogne posa mi parea indegna;
 
  e dietro le venia si lunga tratta
di gente, ch'i' non averei creduto
che morte tanta n'avesse disfatta.
 
  Poscia ch'io v'ebbi alcun riconosciuto,
vidi e conobbi l'ombra di colui
che fece per viltade il gran rifiuto.
 
  Incontanente intesi e certo fui
che questa era la setta d'i cattivi,
a Dio spiacenti e a' nemici sui.
 
  Questi sciaurati, che mai non fur vivi,
erano ignudi e stimolati molto
da mosconi e da vespe ch'eran ivi.
 
  Elle rigavan lor di sangue il volto,
che, mischiato di lagrime, a' lor piedi
da fastidiosi vermi era ricolto.
 
  E poi ch'a riguardar oltre mi diedi,
vidi genti a la riva d'un gran fiume;
per ch'io dissi: «Maestro, or mi concedi
 
  ch'i' sappia quali sono, e qual costume
le fa di trapassar parer si pronte,
com'io discerno per lo fioco lume».
 
  Ed elli a me: «Le cose ti fier conte
quando noi fermerem li nostri passi
su la trista riviera d'Acheronte».
 
  Allor con li occhi vergognosi e bassi,
temendo no 'l mio dir li fosse grave,
infino al fiume del parlar mi trassi.
 
  Ed ecco verso noi venir per nave
un vecchio, bianco per antico pelo,
gridando: «Guai a voi, anime prave!
 
  Non isperate mai veder lo cielo:
i' vegno per menarvi a l'altra riva
ne le tenebre etterne, in caldo e 'n gelo.
 
  E tu che se' costi, anima viva,
partiti da cotesti che son morti».
Ma poi che vide ch'io non mi partiva,
 
  disse: «Per altra via, per altri porti
verrai a piaggia, non qui, per passare:
piu lieve legno convien che ti porti».
 
  E 'l duca lui: «Caron, non ti crucciare:
vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare».
 
  Quinci fuor quete le lanose gote
al nocchier de la livida palude,
che 'ntorno a li occhi avea di fiamme rote.
 
  Ma quell'anime, ch'eran lasse e nude,
cangiar colore e dibattero i denti,
ratto che 'nteser le parole crude.
 
  Bestemmiavano Dio e lor parenti,
l'umana spezie e 'l loco e 'l tempo e 'l seme
di lor semenza e di lor nascimenti.
 
  Poi si ritrasser tutte quante insieme,
forte piangendo, a la riva malvagia
ch'attende ciascun uom che Dio non teme.
 
  Caron dimonio, con occhi di bragia,
loro accennando, tutte le raccoglie;
batte col remo qualunque s'adagia.
 
  Come d'autunno si levan le foglie
l'una appresso de l'altra, fin che 'l ramo
vede a la terra tutte le sue spoglie,
 
  similemente il mal seme d'Adamo
gittansi di quel lito ad una ad una,
per cenni come augel per suo richiamo.
 
  Cosi sen vanno su per l'onda bruna,
e avanti che sien di la discese,
anche di qua nuova schiera s'auna.
 
   «Figliuol mio», disse 'l maestro
      cortese,
«quelli che muoion ne l'ira di Dio
tutti convegnon qui d'ogne paese:
 
 e pronti sono a trapassar lo rio,
ché la divina giustizia li sprona,
si che la tema si volve in disio.
 
  Quinci non passa mai anima buona;
e pero, se Caron di te si lagna,
ben puoi sapere omai che 'l suo dir suona».
 
  Finito questo, la buia campagna
tremo si forte, che de lo spavento
la mente di sudore ancor mi bagna.
 
  La terra lagrimosa diede vento,
che baleno una luce vermiglia
la qual mi vinse ciascun sentimento;

e caddi come l'uom cui sonno piglia