Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediție digitală bilingvă
 



                       CÎNTUL IV

    
    M-a smuls din somn o grea bubuitură
tunînd în țeastă, și-ástfel în picioare
sării, cum cel trezit de-o zmucitură.

4-4     Rotind în jur priviri cercetătoare,
cu ochi tihnit, scrutai cu luare-aminte

ca să-înțeleg pe ce tărîm sunt oare.

4-7     Pe-un mal eram, al văii dinainte,
ce într-al său abis de jale-adună
un vuiet nesfîrșit de plîns fierbinte.

4-10     Era o sumbră, tulbure genună
și cît de-afund cătai în ea anume,
privirea nu putu nimic să-mi spună.

4-13     “-Vom coborî acum în oarba lume”,
a început poetul, stins la față,

“întîiul eu, al doilea tu, pe urme.”

4-16     Dar eu, văzîndu-l pal și fără viață:
“-Să merg? Dar cum?! cînd tu ești alb ca varul,
tu, leac temerii mele și povață?”

4-19     “-Restriștea,” - îmi răspunse el - “calvarul
celor de jos tăria mi-o învinge, 

dar ce crezi teamă, mi-este doar amarul.

4-22   Să mergem dar, căci drumul lung ne-împinge!”
Astfél porni și eu intrai cu dînsul

în primul cerc ce-abisul îl încinge.

4-25     După cum mi-a fost dat să-aud într-însul,
în
veșnic fremătîndul hău, suspine
răzbat mai mult decît răzbate plînsul.

4-28     Din caznă fără chin părea că vine
geamătul lung iscat din multa gloată
de prunci, femei și de bărbați ca mine.

4-31     Maestrul spuse: “-Mintea ta nu cată
a cui e-această mută suferință?
Ci află, dar, încă de-aici, de-îndată:

4-34     păcate n-au, dar buna lor silință
nu iartă tot -
botezul nu-l avură:
poarta credinței care-îți e credință.

4-37     Pînă-a veni Cristos ei se pierdură
și Celui Sfînt nu-i dară ascultare.

De-o
seamă sunt cu ei și-îndur ce-îndură.

4-40     Aceste prícini, nici un rău mai mare,
ne-au osîndit să nu ne știm sorocul,
fără nădejdi pierduți în așteptare.”

4-43     Cînd pricepui, mă arse-în piept, ca focul,
că unor oameni demni de mare fală
în cumpănă
de veci în Limb li-e locul.

4-46     “-Spune-mi stăpîne, minte magistrală”,
am început, vrînd să pătrund mai bine
credința care-învinge-orice greșeală,

4-49     “ieși vreun duh, prin Altul sau prin sine,
spre-a se-înălța la mîntuirea bună?”
Răspuns-a, dibu
ind ce gînd e-în mine:

4-52     “-Eu nu eram de mult în văgăună,
cînd un Atotputernic fu să intre,

al biruinței semn avînd cunună.

4-55     Umbra o scoase,-a primului părinte,
a fiului său Abel și-a lui Noe,
pe Moise, făcătorul legii sfinte,

4-58     de David și Avram avu nevoie,
pe Iacob îl luă, cu fii și tată,
și-a sa Rachel, pețită anevoie,

4-61     și izbăvi astfél bătrîna ceată...
Dar pînă-atunci, nici umbră de ființă,
și nici în urmă-i, n-a mai fost salvată.”

4-64     Vorbind, nu starăm din hălăduință,
ci am tot mers și-am străbătut desișul
- desiș de duhuri, tristă prisosință -.

4-67     Cînd nu pășeam de mult pe povîrnișul
de după culme, am zărit o flamă
ce nopții-i străpungea rotund hățișul.

4-70     În depărtata, încă, panoramă,
am și putut să desluș
esc, în parte,
că-aveau sălaș acolo minți de seamă.

4-73     “-Tu, torță în cunoaștere și-în arte,
cine sunt ei și ce-au făcut în lume
încît de ceilalți starea lor e-aparte?”

4-76     El mi-a răspuns: “-Înaltul lor renume
ce le răsună-în viața ta, de-afară
,
le-a-înduplecat din cer o soartă-anume.”

4-79     Se auzi atunci o voce clară:
“-Slăviți poetu’-între poeți întîiul!

Umbra-i plecată printre noi pogoară!”

4-82     Cînd spusa își atinse căpătîiul
văzui cum patru umbre vin, și toate
nici jalea n-o văde
au, dar nici mîngîiul.

4-85     Maestru’-îmi spuse-atunci cu gravitate:
“-Cu spada-în mînă, drept ca un titan,

ce-i ca un princip celor trei din spate,

4-88     este Homér, poetul suveran;
satiricul Horațiu îl urmează,

Ovidiu-al treilea, ultimul, Lucan.

4-91    Iar glasul ce-mi aduse-atîta vază
putea s-o dea oricăruia, egală:
îmi face cinste tot ce-i onorează.”

4-94     Văzui deci la un loc frumoasa școală
a prințului cîntărilor supreme,
ce-asupra tuturor, ca șoimul, zboară.


4-97    Ținură-într-înșii sfat puțină vreme
ei toți și ghidul meu, apoi veniră,
el cu-un surîs, menit parcă să cheme,


4-100   și mai presus de toate mă cinstiră
primindu-mă în rîndul lor pe mine,
al șaselea-într-așa sublimă șiră.


4-103   Și-apoi, în drumu’-acelei dulci lumine,
vorbi
răm ce-i mai bine-a tace-afară,
cum jos, acolo,-a le vorbi fu bine.

4-106   În pragu’-unui castel sosirăm dară,
de șapte ori încins cu zidărie,
pe care,-în pază,-un rîu îl înconjoară.


4-109   Pe-acesta l-am trecut cum treci pe glie;
prin șapte porți, cu-ai mei poeți de slavă,
ajunserăm pe-o pajiște verzie.


4-112   Celor de-aici, privirea blîndă, gravă,
le da pe chip un nimb de-autoritate,

și rar grăiau, cu vocea lor suavă.


4-115   Ne-am tras atunci cumva mai laoparte,
pe-un dîmb deschis, ce-în raze vii
se scaldă,
ca úmbrele să le vedem pe toate.


4-118   De-acolo,-în lunca verde de smaraldă,
mi se-arătară duhuri magnanime,
că inima-i și azi de freamăt caldă.


4-121   Pe-Electra o văzui, cu-a ei mulțime,
în care Hector sta și cu Enea,

Cezar, soldat, c
u ochi de șoim ca nime’,

4-124   erau Camilla și Pantasilea
și regele Latin, în altă parte,
lîngă Lavinia, fi’ca sa aceea,


4-127   Brutus, ce pe Tarquin l-a dat deoparte,
Lucreția, Iulia, Marcia și Cornelia
și, singuratec, Saladin, aparte.


4-130   Și l-am văzut, în grupurile-acelea
pe-al tuturor maestru de gîndire

avînd în jur, de filosofi, familia:

4-133   toți îl admiră și-i aduc cinstire:
îi văd aici pe Platon și Socrate,
ce mai în preajmă-i stau, cu osebire,


4-136   Demócrit, cel cu lumea pe-întîmplate,
Anaxagóra, Diogene, Tales,

Empédocle, Zenón și Hipocrate,


4-139   Dioscorid, cu-acele plante-a’ sale,
Heráclit, Liviu, Cicero, Orfeu

și Séneca, izvor de legi morale,


4-142   Eúclid geometrul, Ptolomeu,
Galieno, Avicenna și-acea minte
arabă, tălmăcind pe corifeu.


4-145   Nu pot să îi aduc pe toți aminte,
de lunga temă mîna mi-e grăbită
că multe fapte nu-încap în cuvinte.


4-148    În două, deci, pleiada fu-împărțită:
pe-alt drum vru înțeleptul a mă duce
din loc tihnit, în zarea răscolită,


4-151    acolo unde bezna doar străluce.

                  
           
          CANTO IV

          Ruppemi l'alto sonno ne la testa
un greve truono, si ch'io mi riscossi
come persona ch'e per forza desta;

   e l'occhio riposato intorno mossi,
dritto levato, e fiso riguardai

 per conoscer lo loco dov'io fossi.
  
   Vero e che 'n su la proda mi trovai
 de la valle d'abisso dolorosa
 che 'ntrono accoglie d'infiniti guai.
  
   Oscura e profonda era e nebulosa
 tanto che, per ficcar lo viso a fondo,
 io non vi discernea alcuna cosa.
  
   «Or discendiam qua giu nel cieco mondo»,
 comincio il poeta tutto smorto.
 «Io saro primo, e tu sarai secondo».
  
   E io, che del color mi fui accorto,
 dissi: «Come verro, se tu paventi
 che suoli al mio dubbiare esser conforto?».     
  
   Ed elli a me: «L'angoscia de le genti
 che son qua giu, nel viso mi dipigne
 quella pieta che tu per tema senti.
  
   Andiam, ché la via lunga ne sospigne».
 Cosi si mise e cosi mi fé intrare
 nel primo cerchio che l'abisso cigne.
  
   Quivi, secondo che per ascoltare,
 non avea pianto mai che di sospiri,
 che l'aura etterna facevan tremare;
  
   cio avvenia di duol sanza martiri
 ch'avean le turbe, ch'eran molte e grandi,
 d'infanti e di femmine e di viri.
  
  Lo buon maestro a me: «Tu non dimandi
 che spiriti son questi che tu vedi?
 Or vo' che sappi, innanzi che piu andi,
  
   ch'ei non peccaro; e s'elli hanno mercedi,
 non basta, perché non ebber battesmo,
 ch'e porta de la fede che tu credi;
  
   e s'e' furon dinanzi al cristianesmo,
 non adorar debitamente a Dio:
 e di questi cotai son io medesmo.
  
   Per tai difetti, non per altro rio,
 semo perduti, e sol di tanto offesi,
 che sanza speme vivemo in disio».

  
   Gran duol mi prese al cor quando lo 'ntesi,
 pero che gente di molto valore
 conobbi che 'n quel limbo eran sospesi.
  
  «Dimmi, maestro mio, dimmi, segnore»,
 comincia' io per voler esser certo
 di quella fede che vince ogne errore:
  
   «uscicci mai alcuno, o per suo merto
 o per altrui, che poi fosse beato?».
 E quei che 'ntese il mio parlar coverto,
  
   rispuose: «Io era nuovo in questo stato,
 quando ci vidi venire un possente,
 con segno di vittoria coronato.
  
   Trasseci l'ombra del primo parente,
 d'Abel suo figlio e quella di Noe,
 di Moise legista e ubidente;
  
   Abraam patriarca e David re,
 Israel con lo padre e co' suoi nati
 e con Rachele, per cui tanto fé;
  
   e altri molti, e feceli beati.
 E vo' che sappi che, dinanzi ad essi,
 spiriti umani non eran salvati».
  
   Non lasciavam l'andar perch'ei dicessi,
 ma passavam la selva tuttavia,
 la selva, dico, di spiriti spessi.         
  
   Non era lunga ancor la nostra via
 di qua dal sonno, quand'io vidi un foco
 ch'emisperio di tenebre vincia.
  
   Di lungi n'eravamo ancora un poco,
 ma non si ch'io non discernessi in parte
 ch'orrevol gente possedea quel loco.
  
   «O tu ch'onori scienzia e arte,
 questi chi son c'hanno cotanta onranza,
 che dal modo de li altri li diparte?».
  
   E quelli a me: «L'onrata nominanza
 che di lor suona su ne la tua vita,
 grazia acquista in ciel che si li avanza».
  
   Intanto voce fu per me udita:
 «Onorate l'altissimo poeta:
 l'ombra sua torna, ch'era dipartita».
  
   Poi che la voce fu restata e queta,
 vidi quattro grand'ombre a noi venire:
 sembianz'avevan né trista né lieta.
  
   Lo buon maestro comincio a dire:
 «Mira colui con quella spada in mano,
 che vien dinanzi ai tre si come sire:
  
   quelli e Omero poeta sovrano;
 l'altro e Orazio satiro che vene;
 Ovidio e 'l terzo, e l'ultimo Lucano.            
  
   Pero che ciascun meco si convene
 nel nome che sono la voce sola,
 fannomi onore, e di cio fanno bene».
  
   Cosi vid'i' adunar la bella scola
 di quel segnor de l'altissimo canto
 che sovra li altri com'aquila vola.
  
   Da ch'ebber ragionato insieme alquanto,
 volsersi a me con salutevol cenno,
 e 'l mio maestro sorrise di tanto;
  
   e piu d'onore ancora assai mi fenno,
 ch'e' si mi fecer de la loro schiera,
 si ch'io fui sesto tra cotanto senno.
  
   Cosi andammo infino a la lumera,
 parlando cose che 'l tacere e bello,
 si com'era 'l parlar cola dov'era.
  
   Venimmo al pie d'un nobile castello,
 sette volte cerchiato d'alte mura,
 difeso intorno d'un bel fiumicello.
  
   Questo passammo come terra dura;
 per sette porte intrai con questi savi:
 giugnemmo in prato di fresca verdura.
  
   Genti v'eran con occhi tardi e gravi,
 di grande autorita ne' lor sembianti:
 parlavan rado, con voci soavi.     
  
   Traemmoci cosi da l'un de' canti,
 in loco aperto, luminoso e alto,
 si che veder si potien tutti quanti.
  
   Cola diritto, sovra 'l verde smalto,
 mi fuor mostrati li spiriti magni,
 che del vedere in me stesso m'essalto.
  
   I' vidi Eletra con molti compagni,
 tra ' quai conobbi Ettor ed Enea,
 Cesare armato con li occhi grifagni.
  
   Vidi Cammilla e la Pantasilea;
 da l'altra parte, vidi 'l re Latino
 che con Lavina sua figlia sedea.
  
   Vidi quel Bruto che caccio Tarquino,
 Lucrezia, Iulia, Marzia e Corniglia;
 e solo, in parte, vidi 'l Saladino.
  
   Poi ch'innalzai un poco piu le ciglia,
 vidi 'l maestro di color che sanno
 seder tra filosofica famiglia.
  
   Tutti lo miran, tutti onor li fanno:
 quivi vid'io Socrate e Platone,
 che 'nnanzi a li altri piu presso li stanno;
  
   Democrito, che 'l mondo a caso pone,
 Diogenés, Anassagora e Tale,
 Empedocles, Eraclito e Zenone;         
  
   e vidi il buono accoglitor del quale,
 Diascoride dico; e vidi Orfeo,
 Tulio e Lino e Seneca morale;
  
   Euclide geometra e Tolomeo,
 Ipocrate, Avicenna e Galieno,
 Averois, che 'l gran comento feo.
  
   Io non posso ritrar di tutti a pieno,
 pero che si mi caccia il lungo tema,
 che molte volte al fatto il dir vien meno.
  
   La sesta compagnia in due si scema:
 per altra via mi mena il savio duca,
 fuor de la queta, ne l'aura che trema.
  
   E vegno in parte ove non e che luca.