Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediție digitală bilingvă


                    CÎNTUL X


             Mergea maestrul meu pe-o cale sumbră
și tainică,-între ziduri și morminte
și-în urmă eu, ca umbrei sale umbră.

10-4     “-O, ghid prin blestemate labirinte,
din mintea ta, peste orice dibace,

lumină dă-mi cu bunele-ți cuvinte.


10-7     Mulțimea ce-într-aceste cripte zace
nu se arată? Străji nu văd lăsate
și nu le-apasă lespezi, nici capace.”

10-10     El mi-a răspuns: “-Închide-se-vor toate
din Iosafat cînd fi-va să se-întoarne
cu hoiturile-în lume lepădate.


10-13     Li-s gropi aceste-înfierbîntate țarne
lui Epicur și-ai săi, ce spun că moare
și sufletul în răposata carne.


10-16     Dar la dorința spus-odinioare
răspunsul ți se va ivi îndată,
ca și la cea pe care n-o spui tare.”

10-19     “-Bun călăuz, de mintea-ți luminată
nimic n
-ascund; ci doar vorbesc puține,
cum tu m-ai învățat nu doar o dată.”

10-22     “-Toscane, glăsuiești cum se cuvine,
viu străbătînd a flăcării cetate!

Stai, rogu-te, un pic aici la mine!

10-25     Cum știe graiul tău să mi te-arate,
ești plămădit într-a Florenței spuză,
în care prea sălbatec am fost, poate.”

10-28     Așa a fost, deodată, să auză
urechea mea glas din cavou cum cheamă -
și m-am lipit mai strîns de călăuză.

10-31     Dar el rosti: “-Întoarce-te! N-ai teamă!
E Farinata cel ce va să iasă

și ai să-l vezi din brîu și pînă-în coamă.”

10-34    Și-atunci mi-a fost privirea ca și trasă
spre cel ce, semețit cu piept și frunte,
de Iadu’-întreg nici nu părea că-i pasă.

10-37     Ghidul, atent și-în mari ca și-în mărunte,
mă-împinse printre-î
ncinsele vizunii
povățuind: “-Vorbește-adînc, nu multe!”

10-40     Ajuns la groapa roșie ca tăciunii,
mă măsură și, parcă a trufie,
mă întrebă: “-Cine ți-au fost străbunii?”

10-43     Spre-a-i fi pe plac, tot ce voia să știe
i-am spus, cu vorba limpede
și clară.
Dar el săltă sprînceana a mînie:

10-46     “-Mi-au fost dușmani, ca fiarei altă fiară,
și mie și-alor mei, cu lungă ură,
și-în două dăți i-am izgonit afară!”


10-49     “-De-au fost goniți, să vină iar știură!”,
răspunsu-i-am. “O dată și-încă-o dată!
Acest talent, ai voștri nu-l avură!”


10-52     Văzui atunci, din racla-învîlvorată,
cum fața altei umbre se ivește,
părînd, lîngă cealaltă,-îngenuncheată.


10-55     Cătă în jur, parcă temînd primejdie
e sau nu e cineva cu mine,
și-apoi, cînd stinsă-i fu orice nădejde,

10-58     gemu: “-Dacă prin temnițele pline
de beznă mergi prin mintea ta sublimă,
de ce nu e și fiul meu cu tine?”

10-61     “-Nu merg prin mine, ci prin magnanimă
această călăuză, pentru care
poate că Guido-al vostru n-avu stimă.”


10-64     Și vorba sa și soiul de calvare
ce-i era dat îmi spuseră-al său nume.
De-aceea răspicat grăii și tare.

10-67     El se-îndreptă deodată: “-Cum anume?
Ai spus «n-avu»? E-al morții odioase?
Dulcea lumină n-o mai soarbe-în
lume?”

10-70     Și-apoi, pe buza mea, ce pregetase,
crezînd că deslușește, grea, urmarea,

se prăbuși și prăbușit rămase.

10-73     Dar celălalt, măreț, cel ce cărarea
mi-o aținuse, nu-și clinti statura,

nici fru
ntea nu, nici nu plecă spinarea

10-76     și luă de unde fuse tăietura:
“-Că întru-acel talent mai au cusure
mai mult ca patu’-în flăcări mi-e tortura.

10-79     Dar de cincizeci de ori n-o să-înconjure
a nopții fără de sfîrșit stăpînă -
și-acest talent vei ști și tu ce dur e.


10-82     De-ai să mai calci pe-a lumii dulci țărînă,
răspunde tu: De ce-i hain poporul
cu-ai mei, prin orice legi îi ies din mînă?”

10-85     I-am spus atunci: “-Măcelul crunt și-omorul
ce-au înroșit a’ Arbiei unde line

la
pravili aspre ne-obligă soborul.”

10-88     Dar el dădu din cap, printre suspine:
“-Nu singur m-am bătut”, a spus, “și-în luptă
n-am fost al altor’ fără-adînci pricíne.

10-91     Dar singur pieptul meu, într-o coruptă
mulțime vrînd Florența s-o distrugă,

ținu o-împotrivire ne’ntreruptă.”

10-94    “-Găsească pace-ai tăi!”, am spus și-o rugă
am adăugat: “-Un văl să-mi dai deoparte,
ce-mi stă pe ochii minții ca o glugă:

10-97     în viitor, puteți vedea departe
al vremii curs, dar nu-l zăriți
aproape :
au nu-i prezentul tot aceeași carte?”


10-100    “-Așa ne sunt privirile, mioape:
vedem în zări, dar nu și preajma-în față.

Atît ne-a mai lăsat Cel Drept sub pleoape.


10-103    La ce-i acum sau prea curînd, ne-îngheață
a minții rază. Făr’
a altor’ veste
nu știm nimic din omeneaasca viață.


10-106    Poți să-înțelegi, dar, că-ale noastre țeste
de beznă se vor umple cînd, la urmă,
nu va mai curge timp pe-a’ vremii creste.”

10-109    Mustrări în gînd atunci simții cum scurmă
și-am zis: “-Să-i spui căzutului părinte
că fiul său e într-a vieții turmă


10-112    și că rămas-am mut mai înainte
numai din cauza adîncirii-în gîndul
enigmei ce mi-ai spulberat din minte.”

10-115    Maestrului îi auzii cuvîntul
și-atunci, grăbit, l-am mai rugat să-mi zică

cine împarte cu ei doi mormîntul.

10-118    A spus: “-Eu zac cu alți o mie clică:
e-al Doilea Frederic, e Cardinalul...

dar despre ceilalți nu mai spun nimică”


10-121    și-apoi sub flăcări îl ascunse malul.
Spre ànticul poet pă
șii agale,
nen
orocirii presimțindu-i valul.

10-124    El a purces și, fără-a sta din cale,
mă întrebă: “-Ce păs ai, florentine?”
Eu am răspuns nedumeririi sale.


10-127    “-Potrivnic ce-ai aflat, păstrează-în tine!”
sună porunca bunei mele piaze
și-un deget ridicînd: “-Ascultă bine:

10-130    cînd fi-vei dinaintea dulcii Raze,
din gura ei - ea, care-atotcuprinde -,

vei ști a’ vieții tale căi și oaze.”


10-133    Apoi spre stînga pasul și-l întinde
lăsînd în urmă zid și luînd-o-în josul

unei poteci, prin mijloc, ce descinde

10-136    în valea ce-și duhnea spre noi mirosul.

           CANTO X


 
Ora sen va per un secreto calle,
tra 'l muro de la terra e li martìri,
lo mio maestro, e io dopo le spalle.

«O virtù somma, che per li empi giri
mi volvi», cominciai, «com'a te piace,
parlami, e sodisfammi a' miei disiri.

La gente che per li sepolcri giace
potrebbesi veder? già son levati
tutt'i coperchi, e nessun guardia face».
 
  E quelli a me: «Tutti saran serrati
quando di Iosafàt qui torneranno
coi corpi che là sù hanno lasciati.
 
  Suo cimitero da questa parte hanno
con Epicuro tutti suoi seguaci,
che l'anima col corpo morta fanno.
 
  Però a la dimanda che mi faci
quinc'entro satisfatto sarà tosto,
e al disio ancor che tu mi taci».
 
  E io: «Buon duca, non tegno riposto
a te mio cuor se non per dicer poco,
e tu m'hai non pur mo a ciò disposto».
 
  «O Tosco che per la città del foco
vivo ten vai così parlando onesto,
piacciati di restare in questo loco.
 
  La tua loquela ti fa manifesto
di quella nobil patria natio
a la qual forse fui troppo molesto».
 
  Subitamente questo suono uscìo
d'una de l'arche; però m'accostai,
temendo, un poco più al duca mio.
 
  Ed el mi disse: «Volgiti! Che fai?
Vedi là Farinata che s'è dritto:
da la cintola in sù tutto 'l vedrai».
 
  Io avea già il mio viso nel suo fitto;
ed el s'ergea col petto e con la fronte
com'avesse l'inferno a gran dispitto.
 
  E l'animose man del duca e pronte
mi pinser tra le sepulture a lui,
dicendo: «Le parole tue sien conte».
 
  Com'io al piè de la sua tomba fui,
guardommi un poco, e poi, quasi sdegnoso,
mi dimandò: «Chi fuor li maggior tui?».
 
  Io ch'era d'ubidir disideroso,
non gliel celai, ma tutto gliel'apersi;
ond'ei levò le ciglia un poco in suso;
 
  poi disse: «Fieramente furo avversi
a me e a miei primi e a mia parte,
sì che per due fiate li dispersi».
 
  «S'ei fur cacciati, ei tornar d'ogne parte»,
rispuos'io lui, «l'una e l'altra fiata;
ma i vostri non appreser ben quell'arte».
 
  Allor surse a la vista scoperchiata
un'ombra, lungo questa, infino al mento:
credo che s'era in ginocchie levata.
 
  Dintorno mi guardò, come talento
avesse di veder s'altri era meco;
e poi che 'l sospecciar fu tutto spento,
 
  piangendo disse: «Se per questo cieco
carcere vai per altezza d'ingegno,
mio figlio ov'è? e perché non è teco?».
 
  E io a lui: «Da me stesso non vegno:
colui ch'attende là, per qui mi mena
forse cui Guido vostro ebbe a disdegno».
 
  Le sue parole e 'l modo de la pena
m'avean di costui già letto il nome;
però fu la risposta così piena.
 
  Di subito drizzato gridò: «Come?
dicesti "elli ebbe"? non viv'elli ancora?
non fiere li occhi suoi lo dolce lume?».
 
  Quando s'accorse d'alcuna dimora
ch'io facea dinanzi a la risposta,
supin ricadde e più non parve fora.
 
  Ma quell'altro magnanimo, a cui posta
restato m'era, non mutò aspetto,
né mosse collo, né piegò sua costa:
 
  e sé continuando al primo detto,
«S'elli han quell'arte», disse, «male appresa,
ciò mi tormenta più che questo letto.
 
  Ma non cinquanta volte fia raccesa
la faccia de la donna che qui regge,
che tu saprai quanto quell'arte pesa.
 
  E se tu mai nel dolce mondo regge,
dimmi: perché quel popolo è sì empio
incontr'a' miei in ciascuna sua legge?».
 
  Ond'io a lui: «Lo strazio e 'l grande scempio
che fece l'Arbia colorata in rosso,
tal orazion fa far nel nostro tempio».
 
  Poi ch'ebbe sospirando il capo mosso,
«A ciò non fu' io sol», disse, «né certo
sanza cagion con li altri sarei mosso.
 
  Ma fu' io solo, là dove sofferto
fu per ciascun di tòrre via Fiorenza,
colui che la difesi a viso aperto».
 
  «Deh, se riposi mai vostra semenza»,
prega' io lui, «solvetemi quel nodo
che qui ha 'nviluppata mia sentenza.
 
  El par che voi veggiate, se ben odo,
dinanzi quel che 'l tempo seco adduce,
e nel presente tenete altro modo».
 
  «Noi veggiam, come quei c'ha mala luce,
le cose», disse, «che ne son lontano;
cotanto ancor ne splende il sommo duce.
 
  Quando s'appressano o son, tutto è vano
nostro intelletto; e s'altri non ci apporta,
nulla sapem di vostro stato umano.
 
  Però comprender puoi che tutta morta
fia nostra conoscenza da quel punto
che del futuro fia chiusa la porta».
 
  Allor, come di mia colpa compunto,
dissi: «Or direte dunque a quel caduto
che 'l suo nato è co'vivi ancor congiunto;
 
  e s'i' fui, dianzi, a la risposta muto,
fate i saper che 'l fei perché pensava
già ne l'error che m'avete soluto».
 
  E già 'l maestro mio mi richiamava;
per ch'i' pregai lo spirto più avaccio
che mi dicesse chi con lu' istava.
 
  Dissemi: «Qui con più di mille giaccio:
qua dentro è 'l secondo Federico,
e 'l Cardinale; e de li altri mi taccio».
 
  Indi s'ascose; e io inver' l'antico
poeta volsi i passi, ripensando
a quel parlar che mi parea nemico.
 
  Elli si mosse; e poi, così andando,
mi disse: «Perché se' tu sì smarrito?».
E io li sodisfeci al suo dimando.
 
  «La mente tua conservi quel ch'udito
hai contra te», mi comandò quel saggio.
«E ora attendi qui», e drizzò 'l dito:
 
  «quando sarai dinanzi al dolce raggio
di quella il cui bell'occhio tutto vede,
da lei saprai di tua vita il viaggio».
 
  Appresso mosse a man sinistra il piede:
lasciammo il muro e gimmo inver' lo mezzo
per un sentier ch'a una valle fiede,
 
  che 'nfin là sù facea spiacer suo lezzo.