Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediție digitală bilingvă
 



CÎNTUL XIV

        
          Strînsei atunci vlăstarele cu-un freamăt
      la gîndul cald spre-a patriei țărînă,

      și dusu-le-am sub trunchiul mut de geamăt.
 
  14-4   Al doilea brîu și-avea hotarul pînă
      unde-am ajuns, vecin cu-al treilea-,în care

      mai cruntă-i a dreptății sfinte mînă.
 
  14-7   Pășeam pe urma umbrei tutelare
      spre o aridă și întinsă landă
      pe-al cărei șes pînă și scaiul moare.
 
 14-10   De spini îi e pădurea-în jur ghirlandă,
      cum roșul rîu pădurii ce-am lăsat-o;

      și ne-am oprit chiar pe a pustei bandă.
 
 14-13  Nisip uscat și sterp, cînd am călcat-o
      văzui că e, cam de aceeași fire
      precum deșertul străbătut de Cato.
 
 14-16   Să-l îngrozești, cerească stăpînire,            
      pe cititorul rîndurilor mele
      precît, pe mine,-aievea mea privire!
 
 14-19   Noian de umbre goale, numai piele,
      plîngeau în hohot lung de disperare,
      sub chinuri nu așijderea de grele.
 
 14-22   Unii zăceau pe spate-în nemișcare;
      chirciți, apoi, o altă-adunătură,
      iar alții colindau fără-încetare.
 
 14-25   Mai déși erau cei în alergătură
      și mai puțini cei ghemuiți grămadă,
      dar la jelit, cu mult mai buni de gură.
 
 14-28   Pe-acest deșert erau lăsați să cadă
      fulgi mari de foc, domol ningînd dogoare,
      cum cade-în munți, cînd nu e vînt, zăpadă.

 14-31   Doar Alexandru mai văzu, cel Mare,
      cu oastea sa în Indii, așa ploaie
      turnînd din cer parcă bucăți de soare,
 
 14-34   de-a dat poruncă celor din convoaie
      cu talpa lor să calce și să stingă
      scînteile cît nu creșteau văpaie;
 
 14-37   așa aici infernu-i pus să ningă
      cu flacără ce-aprinde și nisipul:
      de sus durerea și de jos s-o-încingă.
 
 14-40   Și veșnic și zadarnic e tertipul
      bietelor mîini, ce vîntură pîrjolul
      ca să-și ferească trupul, gîtul, chipul.
 
 14-43   “-Tu, cel ne’nvins, ce nu cunoști ocolul,”
      am început, “înfrînt numai o dată
      de demonii ce-au zăvorît subsolul,
 
 14-46   a cui e umbra-aceea încruntată
      ce stă-între flăcări strîmbă dar semeață,
      sfidînd această ploaie-învăpăiată?”
 
 14-49   Înțelegînd că am cerut povață
      chiar despre el, strigă spre noi din jarul
      ce-l cuprindea: “-Sunt, mort, ca și în viață!
 
 14-52   Spetească-și Jupiter cît vrea fierarul
      cu-al cărui fulger mi-a pus capăt mie
      și m-a trimis să locuiesc Tartarul,
 
 14-55   spetească-și-i, în neagra fierărie
      sub Etna, toți ciclopii săi, o droaie,
      țipînd ca și la Flegra-în bătălie:
 
 14-58   «Scăparea mea, Vulcane,-în mîna ta e!»
      Mă săgeteze cît ar ști de vajnic –
      și tot nu va putea să mă-încovoaie!”
 
 14-61   Atunci maestrul, îndeobște pașnic,
      zbucni cu vorba ca nicicînd tăioasă:
      “-O, Capaneu, cu cît te lauzi mai strașnic,
 
 14-64   cu-atît mai grea pedeapsă ți se lasă
      și nici un chin mai rău nu te mănîncă
      decît mînia ta neputincioasă!”
 
 14-67   Apoi, găsindu-și liniștea adîncă:
      “-El, cu alți șase, fost-au să dărîme
      cetatea Tebei. Cum mai are încă
 
 14-70   dispreț pentru Cereștile Tărîme –
      podoabă-în piept stă fúria sa ursuză
      cum stă cîrligu-în trupul unei rîme.
 
 14-73   Acum urmează-mă, dar vezi, pe spuză
      să nu atingi vreodată cu piciorul,
      ci încă mergi pe a pădurii buză.”
 
 14-76   Și-astfél, tăcuți, ajuns-am la izvorul
      unui pîrîu, atît de roș, că-în minte
      și-acum îl am, și-în spate simt fïorul.
 
 14-79   Cum curg din Bulicame înainte
      doar ale tîrfelor din tîrg haznale,
      așa pica în pulberea fierbinte –
 
 14-82   și fundul său și malurile sale
      se împietriseră sub roșia undă:
      și-am înțeles că pe aici e cale.
 
 14-85   “-Din tot ce e-în prăpastia imundă
      de după poarta unde ți-a fost teamă,
      prin care poate-oricine să pătrundă,
 
14-88   tu n-ai văzut vreun lucru mai de seamă
      decît acest pîrîu în care piere
      văpaia picăturilor de flamă.”
 
 14-91   Atît a spus, și-apoi, lăsînd tăcere,
      mai ispitit am fost: ca de-un tezaur
      de bunătăți, din care-ai vrea și-ai cere.
 
 14-94   “-În larg de mare sta uitat un plaur
      pe nume Creta - spuse - și-al său rege
      domni, demult, un neam și-un timp de aur.
 
 14-97   Pe muntele său, Ida, pîn’să sece,
      sclipeau izvoare prin poieni. Pustiul
      se-întinde-acuma: muced, sterp și rece.
 
14-100   Acolo-își legănase Rhea fiul
      cu plînsu’-ascuns de vuiet coribantic
      ca să nu-i fie tatăl său sicriul.
 
14-103   În munte este un bătrîn gigantic
      cu spatele spre-Orient, ca o pedeapsă,
      și fața înspre Roma, farul antic.
 
14-106   Aurul cel mai fin face-al său cap să
      străluce, iar argintu’-încheagă pieptul,
      apoi e din aramă pîn’la coapsă,
 
14-109   din fier, de-acolo-în jos, e înțeleptul,
      numai piciorul drept e-argilă arsă,
      iar el stă sprijinit mai mult pe dreptul.
 
14-112   Capul de aur, nu - dar trupul varsă
      prin sparte răni șiroi de lacrimi care,
      din peșteră, unite, se revarsă
 
14-115   și-își fac prin stînci pînă-în Infern cărare,
      și Styx și Acheron se cheamă-într-însul
      și Flegeton, și-apoi, prin trecătoare
 
14-118   se scurge pînă-în centrul lumii plînsul,
      unde-i Cocytul, cea mai joasă baltă:
      fi’ndcă-ai să-l vezi, nu-ți mai vorbesc de dînsul.”
 

14-121   “-Dacă de sus, din lumea ceealaltă,
      - am întrebat - se iscă-această undă,
      atunci de ce abia aici tresaltă?”
 
14-124   El mi-a răspuns: “-Tu știi că e rotundă
      prăpastïa, și-oricît ai mers la vale
      pe drumul ce spre stînga tot se-afundă,
 
14-127   mai sunt încă oribile spirale
      și ciudățenii, însă pe-îndelete-i
      închiderea nedumeririi tale.”
 
14-130   “-Dar unde-i Flegetonul și-apa Lethei?
      Despre a doua tu păstrezi tăcere,
      iar primul spui că-s lacrimile Cretei…”
 
14-133   “-Prin tot ce-întrebi, zîmbi, îmi faci plăcere,
      dar apa-aceea roșï
e și-încinsă
      putea o deslușire să-ți ofere…
 
14-136   Lethe-ai s-o vezi, ea nu e-în rîpi descinsă,
      ci-acolo unde sufletele-își spală
      obrazul cînd spășita vină-i stinsă.”
 
14-139   Apoi a spus: “-Nu-i timp de șovăială.
      Mergi după mine pe îngusta dungă
      a malului, ca pe o pardoseală:
 
14-142   deasupra ei scîntei nu pot să-ajungă.”
 

              
                    CANTO XIV


     Poi che la carità del natio loco
mi strinse, raunai le fronde sparte,
e rende'le a colui, ch'era già fioco.

  Indi venimmo al fine ove si parte
lo secondo giron dal terzo, e dove
si vede di giustizia orribil arte.

  A ben manifestar le cose nove,
dico che arrivammo ad una landa
che dal suo letto ogne pianta rimove.

  La dolorosa selva l'è ghirlanda
intorno, come 'l fosso tristo ad essa:
quivi fermammo i passi a randa a randa.

  Lo spazzo era una rena arida e spessa,
non d'altra foggia fatta che colei
che fu da' piè di Caton già soppressa.

  O vendetta di Dio, quanto tu dei
esser temuta da ciascun che legge
ciò che fu manifesto a li occhi miei!

  D'anime nude vidi molte gregge
che piangean tutte assai miseramente,
e parea posta lor diversa legge.

  Supin giacea in terra alcuna gente,
alcuna si sedea tutta raccolta,
e altra andava continuamente.

  Quella che giva intorno era più molta,
e quella men che giacea al tormento,
ma più al duolo avea la lingua sciolta.

  Sovra tutto 'l sabbion, d'un cader lento,
piovean di foco dilatate falde,
come di neve in alpe sanza vento.

  Quali Alessandro in quelle parti calde
d'India vide sopra 'l suo stuolo
fiamme cadere infino a terra salde,

  per ch'ei provide a scalpitar lo suolo
con le sue schiere, acciò che lo vapore
mei si stingueva mentre ch'era solo:

  tale scendeva l'etternale ardore;
onde la rena s'accendea, com'esca
sotto focile, a doppiar lo dolore.

  Sanza riposo mai era la tresca
de le misere mani, or quindi or quinci
escotendo da sé l'arsura fresca.

  I' cominciai: «Maestro, tu che vinci
tutte le cose, fuor che ' demon duri
ch'a l'intrar de la porta incontra uscinci,

  chi è quel grande che non par che curi
lo 'ncendio e giace dispettoso e torto,
sì che la pioggia non par che 'l marturi?».

  E quel medesmo, che si fu accorto
ch'io domandava il mio duca di lui,
gridò: «Qual io fui vivo, tal son morto.

  Se Giove stanchi 'l suo fabbro da cui
crucciato prese la folgore aguta
onde l'ultimo dì percosso fui;

  o s'elli stanchi li altri a muta a muta
in Mongibello a la focina negra,
chiamando "Buon Vulcano, aiuta, aiuta!",

  sì com'el fece a la pugna di Flegra,
e me saetti con tutta sua forza,
non ne potrebbe aver vendetta allegra».

  Allora il duca mio parlò di forza
tanto, ch'i' non l'avea sì forte udito:
«O Capaneo, in ciò che non s'ammorza

  la tua superbia, se' tu più punito:
nullo martiro, fuor che la tua rabbia,
sarebbe al tuo furor dolor compito».

  Poi si rivolse a me con miglior labbia
dicendo: «Quei fu l'un d'i sette regi
ch'assiser Tebe; ed ebbe e par ch'elli abbia

  Dio in disdegno, e poco par che 'l pregi;
ma, com'io dissi lui, li suoi dispetti
sono al suo petto assai debiti fregi.

  Or mi vien dietro, e guarda che non metti,
ancor, li piedi ne la rena arsiccia;
ma sempre al bosco tien li piedi stretti».

  Tacendo divenimmo là 've spiccia
fuor de la selva un picciol fiumicello,
lo cui rossore ancor mi raccapriccia.

  Quale del Bulicame esce ruscello
che parton poi tra lor le peccatrici,
tal per la rena giù sen giva quello.

  Lo fondo suo e ambo le pendici
fatt'era 'n pietra, e ' margini dallato;
per ch'io m'accorsi che 'l passo era lici.

  «Tra tutto l'altro ch'i' t'ho dimostrato,
poscia che noi intrammo per la porta
lo cui sogliare a nessuno è negato,

  cosa non fu da li tuoi occhi scorta
notabile com'è 'l presente rio,
che sovra sé tutte fiammelle ammorta».

  Queste parole fuor del duca mio;
per ch'io 'l pregai che mi largisse 'l pasto
di cui largito m'avea il disio.

  «In mezzo mar siede un paese guasto»,
diss'elli allora, «che s'appella Creta,
sotto 'l cui rege fu già 'l mondo casto.

  Una montagna v'è che già fu lieta
d'acqua e di fronde, che si chiamò Ida:
or è diserta come cosa vieta.

  Rea la scelse già per cuna fida
del suo figliuolo, e per celarlo meglio,
quando piangea, vi facea far le grida.

  Dentro dal monte sta dritto un gran veglio,
che tien volte le spalle inver' Dammiata
e Roma guarda come suo speglio.

  La sua testa è di fin oro formata,
e puro argento son le braccia e 'l petto,
poi è di rame infino a la forcata;

  da indi in giuso è tutto ferro eletto,
salvo che 'l destro piede è terra cotta;
e sta 'n su quel più che 'n su l'altro, eretto.

  Ciascuna parte, fuor che l'oro, è rotta
d'una fessura che lagrime goccia,
le quali, accolte, foran quella grotta.

  Lor corso in questa valle si diroccia:
fanno Acheronte, Stige e Flegetonta;
poi sen van giù per questa stretta doccia

  infin, là ove più non si dismonta
fanno Cocito; e qual sia quello stagno
tu lo vedrai, però qui non si conta».

  E io a lui: «Se 'l presente rigagno
si diriva così dal nostro mondo,
perché ci appar pur a questo vivagno?».

  Ed elli a me: «Tu sai che 'l loco è tondo;
e tutto che tu sie venuto molto,
pur a sinistra, giù calando al fondo,

  non se' ancor per tutto il cerchio vòlto:
per che, se cosa n'apparisce nova,
non de' addur maraviglia al tuo volto».

  E io ancor: «Maestro, ove si trova
Flegetonta e Letè? ché de l'un taci,
e l'altro di' che si fa d'esta piova».

  «In tutte tue question certo mi piaci»,
rispuose; «ma 'l bollor de l'acqua rossa
dovea ben solver l'una che tu faci.

  Letè vedrai, ma fuor di questa fossa,
là dove vanno l'anime a lavarsi
quando la colpa pentuta è rimossa».

  Poi disse: «Omai è tempo da scostarsi
dal bosco; fa che di retro a me vegne:
li margini fan via, che non son arsi,

  e sopra loro ogne vapor si spegne».