Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă
 



CĪNTUL XV


              Păşeam acum pe piatra de pe malul
        ascuns ca de o pīclă păzitoare                   
        ca flacără să nu-i atingă valul.
 
  15-4     Precum īşi fac flamanzii stăvilare
         şi-opresc, īntre Vissant şi Bruges, torentul
         tălăzuind din desfrīnata mare,
 
  15-7     sau padovanii, care-īmbracă Brentul
         īn diguri, ca să-şi apere avutul
         cīnd soarele mīngīie blīnd Chiarentul,   
 
 15-10    asemeni forme luase-aicea lutul,
         mai mici, fireşte - şi de spus nu-i lesne
         dacă Cel Drept făcutu-le-a sau Slutul.
 
 15-13    Pădurea morţii, care-atīt de des ne
         dăduse fiori, se şi pierduse-īn umbră,
         de-aş fi privit, aş fi străpuns doar bezne,
 
 15-16    cīnd ne ieşi īn cale-o ceată sumbră
         ce se-īnşirau pe mal, şi fiecare
         căta spre noi prelung, cum īn penumbră
 
 15-19    de nopţi cu lună nouă, pe-o cărare,
         druméţii, sau precum, bătrīn, croitorul
         mijeşte ochii aţa s-o strecoare.
 
 15-22    Cum mă scrutau pe rīnd, cu-īncetişorul,
         unul īmi prinse poala: “-Ce minune…!”
         strigă, cerīndu-mi parcă ajutorul
 
 15-25    cu mīna-īntinsă, friptă de tăciune.
         Privii adīnc la chipul ars de focul
         ce nu-l putuse īntr-atīt răpune
 
 15-28    īncīt să nu-l cunosc. Şi sub obrocul
         mīngīietor al palmei luīndu-i faţa,
 “-Messer Brunetto,-am spus, aici ţi-e locul?” 
 
15-31    “-O, fiule - grăi - care-mi ştii viaţa,

         pe ser Latini-īngăduie-l o clipă
         răzleţ de pīlcul său ce-īnfruntă ceaţa!”
 
 15-34    “-Nu-īngădui, rog!”, răspunsu-i-am īn pripă,
         “şi-aş sta cu tine-īn loc, de se-īnvoieşte
         acel de care-s dus ca sub aripă.” 
 
 15-37    “-Nu, fiule, din pīlc de se opreşte
         o clipă doar vreunul, sub arsură
         şi sub văpăi un veac īncremeneşte;
 
 15-40    deci mergi, şi-alături eu. Pe-o scurtătură
         fugi-voi iar spre biata mea mulţime
         ce-īşi plīnge-īn mers eterna ei tortură.”
 
 15-43    Eu, ne’ndrăznind să ies de pe-īnălţime,
         doar fruntea mi-am smerit-o cu-īnclinare
         ca un prinos al caldei mele stime.
 
 15-46    “-E un destin - a spus - sau e-o-īntīmplare
         că intri viu īn lumea de-īntuneric?
         Şi cine-ţi poartă paşii pe cărare?”
 
 15-49    “-Sub bolta largă-a soarelui feeric”,
         i-am dat răspuns, “eram īn miez de viaţă
         cīnd m-am pierdut īn hăul periferic. 
 
 15-52    Abia de ieri m-am smuls, de dimineaţă,
         şi iar cădeam, cīnd mi-apăru īn cale
         cel ce mă poartă dincolo de ceaţă.” 
 
 15-55    “-Urmează, -a spus, lumina stelei tale,
         şi de-am citit eu bine-īn calea-ţi dreaptă
         ai să atingi limanuri triumfale;
 
 15-58    iar dacă moartea care nu aşteaptă
         ar fi-īntīrzat - văzīndu-te-aşa vrednic,
         eu te-aş fi ajutat la gīnd şi faptă.
 
 15-61   Dar neamu’-acela rău, ingrat, clevetnic, 
        
descins din stīnca Fiesolei de veacuri
        
şi căruia tot muntele-i e sfetnic,  
 

 15-64    pentru osīrdie-īţi va plăti cu-arţaguri,
         căci printre acrituri nu-i loc de miere
        
şi unde nu sunt flori, nu sunt nici faguri.
 
 15-67    Au ochi, se spune, dar nu au vedere
         decīt să zgīrie-īn faime şi īn brīnz㠖
         şi cine stă-īntre porci, de rīturi piere.
 
 15-70    Va fīlfīi a gloriei tale pīnză
         şi-ambele părţi cerca-vor s-o aţie, 
         dar nu-şi vor face ei din tine-osīnză.
 
 15-73    Nutreţ lor īnşişi n-au decīt să-şi fie!
         Dar să nu calce fiesolana labă
       
 pe floarea ce, din scīrna lor, mlădie
 
 15-76     īnalţă-īn seva-i įntica podoabă:
         sămīnţa sfīntă-a Romei, zăbovită
         īn grajdu’-acela de mişei şi vrajbă.” 
 
 15-79     “-De mi-ar fi fost dorinţa-īndeplinită,
         - răspunsu-i-am – din lumea de sub soare
         nu ţi-ar fi fost făptura izgonită,
 
 15-82    căci mi-e īnfiptă-īn minte şi mă doare
         duioasa ta privire părintească,
         ce-mi strecura īn cuget, ca o boare,
 
 15-85    că omul poate să se-īnveşnicească! 
         Şi gura mea şi pana mea se cade,
         atīt cīt mai trăiesc, să-ţi mulţumească.
 
 15-88     Īnsemn ce spui şi-aştept să le desnoade   
         cea care-mi ştie totul, luminata, 
         de-ajung la ea acolo-īntre pleiade.
 
 15-91     Dar vreau să afli, din īnflăcărata
         şi-īn veci neprihănita mea conştiinţă,                 
         că-īn faţa Soartei, orice-ar vrea, sunt gata!
 
 15-94     De-aşa zăloage-am mai avut ştiinţă!
         Deci, īnvīrtească-şi roata mult şi bine
         Norocul, ca la horă o catrinţă!” 
 
 15-97     Se-īntoarse-atunci maestrul meu spre mine
         şi-īn ochi ţintindu-mi, spuse vocea clară-şi:
         “-Ascultă bine cel ce minte ţine.” 
 
15-100     Ci eu am mers cu ser Brunetto iarăşi
         şi-am vrut să ştiu, aici, īn neagra lume,
         cine mai sunt iluştri săi tovarăşi.
 
15-103     “-Pe unii-i bine să-i cunoşti anume,        
         dar mulţi zadarnic ţi-ar scīrbi memoria
         şi-i timp puţin pentru noian de nume.
 
15-106     Pe scurt: sunt clerici, ce-i va şti istoria,
         sau cărturari vestiţi, cu faimă mare,
         şi-aceeaşi culpă le mīnjeşte gloria.
 
15-109     Priscian e-acolo,-īn trista adunare 
         şi Frįncesco d’Accorso şi-o murdară 
         figură-ai fi văzut, privind īn zare: 
 
15-112    e cel pe care sluga tutelară
         Vicenzei, din Florenţa, i-l aduse,
         unde prea-īntinşii nervi ai săi crăpară.
 
15-115    Ţi-aş mai vorbi, dar şi aceste spuse
         şi mersul – pīn’aici īşi au sorocul,
         căci văd un fum ce pīn’acum nu fuse:
 
15-118    sunt duhuri printre care nu mi-e locul.
         Păstrează-mi deci Tezaurul īn minte, 
         prin el voi dăinui! Atīt mi-e focul.”
 
15-121    Apoi īmi şi pieri de dinainte,
         de parcă, la Verona, steagul verde   
         l-ar fi rīvnit. Sub zariştea fierbinte
 
15-124 părea că-i cel ce-a-īnvins, nu cel ce pierde.

              
                    CANTO XV


  Ora cen porta l'un de' duri margini;
e 'l fummo del ruscel di sopra aduggia,
sì che dal foco salva l'acqua e li argini.
 
Quali Fiamminghi tra Guizzante e Bruggia,
temendo 'l fiotto che 'nver lor s'avventa,
fanno lo schermo perché 'l mar si fuggia;
 
  e quali Padoan lungo la Brenta,
per difender lor ville e lor castelli,
anzi che Carentana il caldo senta:
 
  a tale imagine eran fatti quelli,
tutto che né sì alti né sì grossi,
qual che si fosse, lo maestro felli.
 
  Già eravam da la selva rimossi
tanto, ch'i' non avrei visto dov'era,
perch'io in dietro rivolto mi fossi,
 
  quando incontrammo d'anime una schiera
che venìan lungo l'argine, e ciascuna
ci riguardava come suol da sera
 
  guardare uno altro sotto nuova luna;
e sì ver' noi aguzzavan le ciglia
come 'l vecchio sartor fa ne la cruna.
 
  Così adocchiato da cotal famiglia,
fui conosciuto da un, che mi prese
per lo lembo e gridò: «Qual maraviglia!».
 
  E io, quando 'l suo braccio a me distese,
ficcai li occhi per lo cotto aspetto,
sì che 'l viso abbrusciato non difese
 
  la conoscenza sua al mio 'ntelletto;
e chinando la mano a la sua faccia,
rispuosi: «Siete voi qui, ser Brunetto?».
 
  E quelli: «O figliuol mio, non ti dispiaccia
se Brunetto Latino un poco teco
ritorna 'n dietro e lascia andar la traccia».
 
  I' dissi lui: «Quanto posso, ven preco;
e se volete che con voi m'asseggia,
faròl, se piace a costui che vo seco».
 
  «O figliuol», disse, «qual di questa greggia
s'arresta punto, giace poi cent'anni
sanz'arrostarsi quando 'l foco il feggia.
 
  Però va oltre: i' ti verrò a' panni;
e poi rigiugnerò la mia masnada,
che va piangendo i suoi etterni danni».
 
  I' non osava scender de la strada
per andar par di lui; ma 'l capo chino
tenea com'uom che reverente vada.
 
  El cominciò: «Qual fortuna o destino
anzi l'ultimo dì qua giù ti mena?
e chi è questi che mostra 'l cammino?».
 
  «Là sù di sopra, in la vita serena»,
rispuos'io lui, «mi smarri' in una valle,
avanti che l'età mia fosse piena.
 
  Pur ier mattina le volsi le spalle:
questi m'apparve, tornand'io in quella,
e reducemi a ca per questo calle».
 
  Ed elli a me: «Se tu segui tua stella,
non puoi fallire a glorioso porto,
se ben m'accorsi ne la vita bella;
 
  e s'io non fossi sì per tempo morto,
veggendo il cielo a te così benigno,
dato t'avrei a l'opera conforto.
 
  Ma quello ingrato popolo maligno
che discese di Fiesole ab antico,
e tiene ancor del monte e del macigno,
 
  ti si farà, per tuo ben far, nimico:
ed è ragion, ché tra li lazzi sorbi
si disconvien fruttare al dolce fico.
 
  Vecchia fama nel mondo li chiama orbi;
gent'è avara, invidiosa e superba:
dai lor costumi fa che tu ti forbi.
 
  La tua fortuna tanto onor ti serba,
che l'una parte e l'altra avranno fame
di te; ma lungi fia dal becco l'erba.
 
  Faccian le bestie fiesolane strame
di lor medesme, e non tocchin la pianta,
s'alcuna surge ancora in lor letame,
 
  in cui riviva la sementa santa
di que' Roman che vi rimaser quando
fu fatto il nido di malizia tanta».
 
  «Se fosse tutto pieno il mio dimando»,
rispuos'io lui, «voi non sareste ancora
de l'umana natura posto in bando;
 
  ché 'n la mente m'è fitta, e or m'accora,
la cara e buona imagine paterna
di voi quando nel mondo ad ora ad ora
 
  m'insegnavate come l'uom s'etterna:
e quant'io l'abbia in grado, mentr'io vivo
convien che ne la mia lingua si scerna.
 
  Ciò che narrate di mio corso scrivo,
e serbolo a chiosar con altro testo
a donna che saprà, s'a lei arrivo.
 
  Tanto vogl'io che vi sia manifesto,
pur che mia coscienza non mi garra,
che a la Fortuna, come vuol, son presto.
 
  Non è nuova a li orecchi miei tal arra:
però giri Fortuna la sua rota
come le piace, e 'l villan la sua marra».
 
  Lo mio maestro allora in su la gota
destra si volse in dietro, e riguardommi;
poi disse: «Bene ascolta chi la nota».
 
  Né per tanto di men parlando vommi
con ser Brunetto, e dimando chi sono
li suoi compagni più noti e più sommi.
 
  Ed elli a me: «Saper d'alcuno è buono;
de li altri fia laudabile tacerci,
ché 'l tempo sarìa corto a tanto suono.
 
  In somma sappi che tutti fur cherci
e litterati grandi e di gran fama,
d'un peccato medesmo al mondo lerci.
 
  Priscian sen va con quella turba grama,
e Francesco d'Accorso anche; e vedervi,
s'avessi avuto di tal tigna brama,
 
  colui potei che dal servo de' servi
fu trasmutato d'Arno in Bacchiglione,
dove lasciò li mal protesi nervi.
 
  Di più direi; ma 'l venire e 'l sermone
più lungo esser non può, però ch'i' veggio
là surger nuovo fummo del sabbione.
 
  Gente vien con la quale esser non deggio.
Sieti raccomandato il mio Tesoro
nel qual io vivo ancora, e più non cheggio».
 
  Poi si rivolse, e parve di coloro
che corrono a Verona il drappo verde
per la campagna; e parve di costoro
 
  quelli che vince, non colui che perde.