Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă
 



                       CĪNTUL XVII

          “-Ţepoasa coadă a acestei fiare
       ce trece munţi şi sfarmă zid şi zale
                      
        īmpute universul cu duhoare”, 

 
  17-4    vorbi maestrul. Bestei infernale   
        semn īi făcu pe marginea genunii
        să-şi mălurească plutitoarea cale.
 
  17-7    Şi hīda-īntruchipare-a-īnşelăciunii
        ivi din pīclă numai cap şi spată,
        ci coada nu şi-o zmulse văgăunii.
 
 17-10    Cu faţa ca de om, nevinovată,
        vădea cea mai blajină-īnfăţişare:
        dar trupu’-era de viperă spurcată.
 
 17-13    Aripi flocoase pīn’la subsuoare
        şi-o carapace-īn gīlme solzuroase
        avea pe piept, pe şold şi pe spinare.
 
 17-16    N-au turcii, nici tătarii vreo mătase
        urzită cu aşa culori nebune,
        cum nici Aràchne n-a ştiut să coase.
 
 17-19    Cum stă o luntre-īmpotmolită-īn dune,
        o parte-īn apă şi cealaltă-afară,
        sau cum, la nemţii beţivani, se spune
 
 17-22    că prada sa un castor şi-o doboar㠖
        aşa plutea la malul landei arse
        scīrboasa şi īngrozitoarea fiară.
 
 17-25    Cu vrejurile cozii-īn hău īntoarse
        zvīcnea din vīrful īnfurcat, din care
        ca la scorpioni veninurile-s stoarse.
 
 17-28    “-Puţin – mi-a spus maestrul – din cărare
        spre monstrul ticălos ne vom abate,
        ce se-īmbīrligă-acolo,-īn aşteptare.”
 
 17-31    Făcurăm zece paşi spre a răzbate
        la dreapta, pe o cale-adăpostită
        de fulgii şi de ţărna-īnvăpăiate.
 
 17-34    Cīnd am ajuns, văzui – ca pe o plit㠖
        mulţimi gemīnd pe-īncinsele nisipuri
        aproape de prăpastia cumplită.
 
 17-37    Maestru-īmi spuse: “-Celelalte tipuri
        le vei culege-aici, de-īnvăţăminte:
        te du deci şi cunoaşte-acele chipuri,
 
 17-40    dar să fii scurt şi cu luare-aminte,
        iar eu, ca pe-ai săi umeri să ne lase,
        voi face cruntei fiare rugăminte.”
 
 17-43    Singur, pe-aceste margini prăpăstioase
        a’ celei de a şaptea văgăune,
        purces-am īnspre cetele hidoase.
 
 17-46    Īn ochii lor, durerea nu apune
        şi se tot zbat, zadarnic, să nu-i muşte
        de sus scīntei, de pe pămīnt tăciune,
 
 17-49    precum pe zăpuşeală,-ascunşi prin cuşte,
        potăile, cu colţii ori cu laba,
        se zgreapţănă de purici şi de muşte.
 
 17-52    Priveam prin ploile de foc degeaba,
        căci nu-i ştiam. Dar, iată! fiecare
        purta la gīt o taşcă, precum gloaba
       
 17-55    care din mers īnghite; semn, culoare
        nu semănau – iar ei holbau spre ele
        ochi mari ca hămesitul la mīncare.
 
 17-58    Ajuns, printr-ale flăcării zăbrele,
        chiar īn mijlòc, pe-o ţoşcă aurită
        zării un leu cu azurie piele;
 
 17-61    apoi, pe-o altă sarsana, mīnjită
        parcă de sīnge ca o rană vie,
        o gīscă albă ca din unt ivită,
 
 17-64    cīnd unul, cu o scroafă sinilie
        tronīnd blazon pe alba sa desagă,
        “-Ce cauţi aici, īn hrubele urgiei?”
 
 17-67    īmi spuse, “ci mai bine du-te, pleacă!
        Dar sus, să-i spui lui Vitalian, vecinul,
        că-aici va sta cīnd Styxul o să-l treacă!
 
 17-70    Sunt singur padovan īn florentinul
        duium, şi zbiară toţi să mă-asurzească:
        «Cīnd vine excelenţa sa Hainul
 
 17-73    cu pliscuri trei pe traista lui prinţească»?”
        Aşa zicīnd, se linse lung pe gură
        cum limba-īşi plimbă-un bou pe bot cīnd cască.
 
 17-76    Iar eu, nevrīnd să trec peste măsură
        şi sfatul umbrei călăuzitoare,
        mă-īndepărtai de joasa-adunătură.
 
 17-79    Pe spatele dihaniei, călare
        era maestrul şi-īmi vorbi īndată:
        “-Aici se cade să fii dīrz şi tare:
 
 17-82    de-acum, asemeni’ scară ne e dată.
        Voi sta la mķjloc, tu vei sta-īnainte,
        să nu te-atingă coada-īnveninată.”
 
 17-85    Precum acel ce-īn friguri e fierbinte,
        cu unghiile parcă de cărbune,
        şi tremură la ùmbrele din minte,
 
 17-88    astfèl şi eu, cīnd auzii ce-mi spune –
        dar ghesul său veni ca o-īntremare:
        la buni stăpīni şi slugile sunt bune.
 
 17-91    Īncălecīnd pe-a bestïei spinare
        am vrut să rog, dar īmi pierise glasul:
        “Strīnge-mă-īn braţe, umbră protectoare!”
 
 17-94    Cel ce prelung īmi ocrotise pasul
        şi-ades mă zmulse dintr-al groazei cleşte,
        mă sprijini şi-īnconjură cu braţul
 
 17-97    şi-apoi strigă: “-Hai, Gerion, porneşte!
        Fă cercuri largi, īncetişor coboară,
        şi nu uita ce lest te gīrboveşte!”
 
17-100   Cum pleacă luntrea de la mal, uşoară,
        cu dosul īnainte, nu cu botul,
        aşa ieşi īn larg corcita fiară
 
17-103   şi-ajunsă-īn hău, se răsuci cu totul
        zvīcnindu-şi ca ţiparul lunga coadă
        şi prin văzduh īşi īncepu īnotul.
 
17-106   Nici Faeton, cīnd din ceruri fu să cadă,
        n-a īncercat o spaïmă mai mare,
        īnflăcărīnd īn urma sa pleiadă.
 
17-109   Şi nici Icar, īmpătimit să zboare,
        văzīnd că pierde-arķpile de ceară
        şi tatăl său că strig㠓Nu spre soare!”,
 
17-112   n-a fost străpuns de-a-īnfricoşării gheară
        ca mine cīnd văzui că-īn jur, oriunde,
        e numai gol şi-īn gol pluteşte-o fiară.
 
17-115   Domol, domol, părea să se scufunde
        rotindu-se, dar eu simţeam căderea
        doar ca un vīnt din văile afunde.
 
17-118   Un vuiet crunt venea din aproperea
        adīncului genunilor tartare,
        de-aceea mi-am plecat īn jos vederea
 
17-121   şi-am fost şi mai cuprins de-īnspăimīntare,
        căci zvon de chin şi limbi de foc sub mine
        creşteau mereu şi m-am chircit mai tare.
 
17-124   Ce n-am văzut, vedeam acuma bine:
        cum ne roteam şi ne lăsam īn vale
        īnspre arena caznelor haine.
 
17-127   Cum şoimul, după ce-a zburat agale
        fără să vadă păsări, nici momeală,
        se reīntoarce nechemat din cale
 
17-130   şi-īn jos planează stins de oboseală
        īn zeci de volte largi, oprind departe
        de domnul său, ţīfnos şi plin de fală,
 
17-133   astfèl Geriòn, īn fundul văii moarte
        ne lepădă, ca-īntr-o de stīnci găleată,
        şi, descărcat de ce trebui să poarte,
 
17-136   pieri mai iute ca din arc săgeată.   

                  
           
          CANTO XVII

          Ecco la fiera con la coda aguzza,
       che passa i monti, e rompe i muri e l'armi!
       Ecco colei che tutto 'l mondo appuzza!».

          Sì cominciò lo mio duca a parlarmi;
       e accennolle che venisse a proda
       vicino al fin d'i passeggiati marmi.

          E quella sozza imagine di froda
        sen venne, e arrivò la testa e 'l busto,
        ma 'n su la riva non trasse la coda.

          La faccia sua era faccia d'uom giusto,
        tanto benigna avea di fuor la pelle,
        e d'un serpente tutto l'altro fusto;

          due branche avea pilose insin l'ascelle;
        lo dosso e 'l petto e ambedue le coste
        dipinti avea di nodi e di rotelle.

          Con più color, sommesse e sovraposte
        non fer mai drappi Tartari né Turchi,
        né fuor tai tele per Aragne imposte.

          Come tal volta stanno a riva i burchi,
        che parte sono in acqua e parte in terra,
        e come là tra li Tedeschi lurchi

          lo bivero s'assetta a far sua guerra,
        così la fiera pessima si stava
        su l'orlo ch'è di pietra e 'l sabbion serra.

          Nel vano tutta sua coda guizzava,
        torcendo in sù la venenosa forca
        ch'a guisa di scorpion la punta armava.

          Lo duca disse: «Or convien che si torca
        la nostra via un poco insino a quella
        bestia malvagia che colà si corca».

          Però scendemmo a la destra mammella,
        e diece passi femmo in su lo stremo,
        per ben cessar la rena e la fiammella.

          E quando noi a lei venuti semo,
        poco più oltre veggio in su la rena
        gente seder propinqua al loco scemo.

          Quivi 'l maestro «Acciò che tutta piena
        esperienza d'esto giron porti»,
        mi disse, «va, e vedi la lor mena.

          Li tuoi ragionamenti sian là corti:
        mentre che torni, parlerò con questa,
        che ne conceda i suoi omeri forti».

          Così ancor su per la strema testa
        di quel settimo cerchio tutto solo
        andai, dove sedea la gente mesta.

          Per li occhi fora scoppiava lor duolo;
        è di qua, di là soccorrien con le mani
        quando a' vapori, e quando al caldo suolo:

          non altrimenti fan di state i cani
        or col ceffo, or col piè, quando son morsi
        o da pulci o da mosche o da tafani.

          Poi che nel viso a certi li occhi porsi,
        ne' quali 'l doloroso foco casca,
        non ne conobbi alcun; ma io m'accorsi

          che dal collo a ciascun pendea una tasca
        ch'avea certo colore e certo segno,
        e quindi par che 'l loro occhio si pasca.

          E com'io riguardando tra lor vegno,
        in una borsa gialla vidi azzurro
        che d'un leone avea faccia e contegno.

          Poi, procedendo di mio sguardo il curro,
        vidine un'altra come sangue rossa,
        mostrando un'oca bianca più che burro.

          E un che d'una scrofa azzurra e grossa
        segnato avea lo suo sacchetto bianco,
        mi disse: «Che fai tu in questa fossa?

          Or te ne va; e perché se' vivo anco,
        sappi che 'l mio vicin Vitaliano
        sederà qui dal mio sinistro fianco.

          Con questi Fiorentin son padoano:
        spesse fiate mi 'ntronan li orecchi
        gridando: "Vegna 'l cavalier sovrano,

          che recherà la tasca con tre becchi!"».
        Qui distorse la bocca e di fuor trasse
        la lingua, come bue che 'l naso lecchi.

          E io, temendo no 'l più star crucciasse
        lui che di poco star m'avea 'mmonito,
        torna'mi in dietro da l'anime lasse.

          Trova' il duca mio ch'era salito
        già su la groppa del fiero animale,
        e disse a me: «Or sie forte e ardito.

          Omai si scende per sì fatte scale:
        monta dinanzi, ch'i' voglio esser mezzo,
        sì che la coda non possa far male».

          Qual è colui che sì presso ha 'l riprezzo
        de la quartana, c'ha già l'unghie smorte,
        e triema tutto pur guardando 'l rezzo,

          tal divenn'io a le parole porte;
        ma vergogna mi fé le sue minacce,
        che innanzi a buon segnor fa servo forte.

          I' m'assettai in su quelle spallacce;
        sì volli dir, ma la voce non venne
        com'io credetti: 'Fa che tu m'abbracce'.

          Ma esso, ch'altra volta mi sovvenne
        ad altro forse, tosto ch'i' montai
        con le braccia m'avvinse e mi sostenne;

          e disse: «Gerion, moviti omai:
        le rote larghe e lo scender sia poco:
        pensa la nova soma che tu hai».

          Come la navicella esce di loco
        in dietro in dietro, sì quindi si tolse;
        e poi ch'al tutto si sentì a gioco,

          là 'v'era 'l petto, la coda rivolse,
        e quella tesa, come anguilla, mosse,
        e con le branche l'aere a sé raccolse.

          Maggior paura non credo che fosse
        quando Fetonte abbandonò li freni,
        per che 'l ciel, come pare ancor, si cosse;

          né quando Icaro misero le reni
        sentì spennar per la scaldata cera,
        gridando il padre a lui «Mala via tieni!»,

          che fu la mia, quando vidi ch'i' era
        ne l'aere d'ogne parte, e vidi spenta
        ogne veduta fuor che de la fera.

          Ella sen va notando lenta lenta:
        rota e discende, ma non me n'accorgo
        se non che al viso e di sotto mi venta.

          Io sentia già da la man destra il gorgo
        far sotto noi un orribile scroscio,
        per che con li occhi 'n giù la testa sporgo.

          Allor fu' io più timido a lo stoscio,
        però ch'i' vidi fuochi e senti' pianti;
        ond'io tremando tutto mi raccoscio.

          E vidi poi, ché nol vedea davanti,
        lo scendere e 'l girar per li gran mali
        che s'appressavan da diversi canti.

          Come 'l falcon ch'è stato assai su l'ali,
        che sanza veder logoro o uccello
        fa dire al falconiere «Omè, tu cali!»,

          discende lasso onde si move isnello,
        per cento rote, e da lunge si pone
        dal suo maestro, disdegnoso e fello;

          così ne puose al fondo Gerione
        al piè al piè de la stagliata rocca
        e, discarcate le nostre persone,

          si dileguò come da corda cocca.