Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă



                  
CĪNTUL XXII

          Văzut-am cavaleri cum se avīntă
   in inamic şi fac minuni cu arma
   (dar şi cum fug, cīnd moartea-īi īnspăimīntă);
    
   22-4   lăncieri văzut-am, tăbărīnd de-a valma
   pe cīmpii din Arezzo, cīnd din turle
   la luptă sau turnir īi cheamă larma
 
   22-7   de clopote, ori trīmbiţe, ori surle,
   ori cornuri, tobe, goarne şi-alte multe,
   ce după cum li-a datul prind să urle;
 
    22-10   dar cīte oşti văzut-am īn tumulte,
   de pedestraşi, matrozi sau călărime ­
   de-aşa ţignal n-am pomenit să-asculte!
    
    22-13   Mergeam cu dracii prin īntunecime
   - halal tovărăşie! - dar, e-o vorbă:
   sfinţii-s īn cer, īn crīşmă-i mojicime...
    
    22-16   Nestimp, cătam īn clocotinda torbă
   a iadului, să văd pe cine-adună
   şi fierbe-aici īn smoală ca-īntr-o ciorbă.
    
    22-19  Cum sar delfinii cīnd presimt furtună
   şi marinarii ştiu că zvīcnitura
   e-īndemn să-ascundă nava-īn vreo lagună,
    
    22-22   aşa aici, spre-a-şi ogoi tortura,
   grumazul lor damnaţii-o clipă scotu-l,
   dar fără greş īi soarbe iar fiertura.
    
    22-25   Sau cum broscoii īşi ivesc doar botul
   prin glodul de la margine de iazuri
   şi trupu’-īl ţin ascuns īn mīl cu totul,
    
   22-28    aşa scot capu’-īn scurtele răgazuri
   pungaşii - dar cīnd Bărbălosu trece
   se-īnfundă iute-īn negrele talazuri.
    
    22-31   Unul din ei - şi azi mă ia cu rece! -
   a zăbovit, ca broasca mai domoală
   ce parcă de pe mal n-ar da să plece,
    
    22-34   cīnd se ivi cu cangea Sfişiemboală
   şi-i luă īn ţepe īmpīclita chică,
   părīnd că pescuieşte-o vidră-īn smoală.
    
    22-37   Pe dracii, zece, din trimisa clică,
   pe nume īi ştiam, căci, pentru mine,
   să le ţin minte, m-am gīndit, nu strică.
    
    22-40   “-Hei, Roşcovoi, īnfige-ţi ghiara bine
   şi mi-l jupoaie de un rīnd de piele!”,
   răcneau īn cor drăceştile jivine.
    
    22-43   “-Răspunde (-am spus), maestre, setei mele
   de-a şti cine-o fi fost nenorocitul        
   ce-a īncăput pe mīini atīt de rele!”
    
    22-46   Maestrul se-apropié şi osīnditul
   īi spuse: “-Din Navarra-s, şi mă-aduse
   īn pīcla asta numai jecmănitul,
    
    22-49   căci maică-mea, sărmana, mă făcuse
   cu un destrăbălat cu mīna spartă,
   ce trupul şi averea īşi distruse;
 
  
22-52   şi fi’n’că-am practicat hoţeasca artă
   la curtea lui Tibalt, başca plocoane,
   mi-e trupu’-acum sfīş
at şi carnea fiartă.”
 
  22-55   Din gura lui Porcitu, ca harpoane,
  ieşeau doi colţi, şi unul, ca nimica,
  pielea i-o trase jos de pe ciolane.
 
 22-58   Rău şoarece, dar şi mai rea pisica!
  Iar Bărbălosu-īl īnhăţă ca-īn cleşte,
  zicīnd: “-Vi-l ţin, ca uliul bibilica!”  
 
 22-61   Şi, către călăuz: “-De vrei, vorbeşte-i
  şi-īntreabă-l iute orice ai īn minte,
  acum, cīt gaşca mea nu-l hăcuieşte!”
 
 22-64   Maestrul spuse: “-Din latina ginte
  mai e cu tine vreo lepădătură
  pe sub catran?” Iar el: “-Chiar mai-nainte
 
 22-67   m-am despărţit de-o sardă creatură.
  Ah, n-aş mai fi īn gheara-acestor javre
  de-aş fi rămas cu dīnsul sub fiertură!”
 
 22-70   Dar Lighionu: “-Prea multe palavre!”
  şi cu o cange-īl sfīrtecă pe braţe,
  ca hienele ce muşcă din cadavre.
 
 22-73   Şi Balalaur ar fi vrut prin maţe
  să-i umble, dar, din ochi, decurionul
  cu-un fulger īl opri să nu-l īnhaţe.
 
 22-76   Cīnd se mai linişti niţel demónul,
  spre ciopīrţitul ce-şi căina ursita
  vorbit-a ghidul cīt tăcea harponul:
 
 22-79   “-Cine-i acel de care despărţita
  ţi-aduse īnzecirile urgiei?”
 Răspunsul fu: “-E fratele Gomita,
 
 22-82   cel din Gallura, as al pungăşiei:
  pe-ai ţării dśşmani, el, īn loc să-i lege,
  īi slobozi, īn schimbul bogăţiei
 
 22-85   şi-oriunde-a fost, a fost şi făr’delege,
  era artist pe-a coţcăriei coardă
  şi, deci, īntre borfaşi, nu serv, ci rege!
 
 22-88   Michele Zanche stă cu el īn hoardă
  şi trăncănesc mereu de vremea fastă
  cīnd jefuiau pe insula lor sardă.  
 
22-91    Vai, dar ce-aud? mă-aşteaptă iar năpastă?
  Scrīşneşte-un diavol pus pe jupuială
  şi-i gata să mă scarmene prin ţeastă.”
 
 22-94   Dar Tartorul, īntors spre Sfīşiemboală,
  ce ochii şi-i belea, ţintind cu-o scoabă,
  īl alungă: “-Cioroi proclet, uşcheală!”
 
 22-97   “-De vreţi toscani, lombarzi, vă-aduc      degrabă”, 
/   reluă īnfricoşata creatură
 “să-i auziţi sau să-i vedeţi la treabă.

 
22-100   Ghimpaţii ăştia numai de se-īndură
  să-i lase-īn pace şi să nu-i īnfurce –
  şi eu, păstrīndu-mi locul īn fiertură,
 
22-103   pot face, şuierīndu-i doar, să urce
  la suprafaţă, toţi, de prin cotloane,
  că mulţi ce sunt, doar dracii să-i descurce!”
 
22-106   Cīineaţă, auzindu-l: “-Ce tromboane
  īi trec prin păcătoasa scăfīrlie
  ca să-şi ascundă hoitul de harpoane!”
 
 
22-109   Dar, uns nu doar cu-o singură-alifie,
  i-o-īntoarse hoţul: “-Ce mai şiretenie!
  Ascund un hoit, şi vīnd īn loc o mie!”
 
  22-112   Dracii nu vrură-această drăcovenie,
  doar Arăpoacă, da. El spuse tare:
  “-De-īncerci să fugi, ţi-atragi doar prăpădenie.
 
  22-115   Căci tu alergi, pe cīnd eu zbor, tīlhare!
  Fie cum zici: o să-i lăsăm īn pace.
  Să văd: eşti tu sau eu jnapan mai mare?”
 
  22-118   Ei, cititor, alt joc fu să se joace:
  toţi se pitiră după cīte-o stană,
  urmīnd pe cel ce s-ar fi vrut dibace.
 
 
 22-1   Atuncea navarrezu-o luă la goană
   cu įripi parcă la călcīi, şi-īndată
   scăpă de ei, zvīrlindu-se-īn bulboană.
    
   22-124   Trupa de draci rămase īnşelată,
   scrīşnind de-obidă toantă şi zăludă,
   doar f'raierul ţīşni: “-Te prind pe dată!”
    
   22-127   De frică zbori mai iute ca de ciudă,
   aşa că-īn van ţipa: ascuns sub smoală,
   tīlharul nu putea să-l mai audă.
    
   22-130    Īntors pe stīnci, pleoştit, cu mīna goală,
   dracul era ca şoimul, cīnd sub apă
   īi fuge raţa şi - adio, fală!
    
   22-133   Turbat că i s-a tras aşa o clapă,
   zbură şi Strivăcilă după fraier,
   sperīnd, īn sinea lui, că hoţul scapă,
    
   22-136   să aibă-astfél mai bun prilej de-īncaier,
   şi cum scăpă - īşi luă ciracu-īn ghiare
   şi se-īncontrară amīndoi īn aer,
    
   22-139   dar şi-Aripoacă,-īnfrīnt la vīnătoare,
   avea cerbice-īn el - şi ghem căzură
   īn mlaştina de jos clocotitoare.
    
   22-142   Fu bun despărţitor neagra scursură:
   de īmpīcleală cum să te mai mīntui
   cīnd įripa-īţi musteşte īn fiertură?
    
   22-145   Ci Bărbălosu, plin de draci la rīndu-i,
   trimise patru să o ia pe maluri,
   căci patru căngi pot mult, dacă le-orīndui.
    
   22-148   Deci coborīră iute pīnă-n valuri
   şi-īntinseră spre-īmpotmoliţi harpoane,
   că-altfél ardeau ca jarul īn mangaluri.
    
   22-151   Şi-aşa-īi lăsarăm noi - īn negre toane.


   

              
                 CANTO XXII

 
  Io vidi già cavalier muover campo,
e cominciare stormo e far lor mostra,
e talvolta partir per loro scampo;

  corridor vidi per la terra vostra,
o Aretini, e vidi gir gualdane,
fedir torneamenti e correr giostra;

  quando con trombe, e quando con campane,
con tamburi e con cenni di castella,
e con cose nostrali e con istrane;

  né già con sì diversa cennamella
cavalier vidi muover né pedoni,
né nave a segno di terra o di stella.

  Noi andavam con li diece demoni.
Ahi fiera compagnia! ma ne la chiesa
coi santi, e in taverna coi ghiottoni.

  Pur a la pegola era la mia 'ntesa,
per veder de la bolgia ogne contegno
e de la gente ch'entro v'era incesa.

  Come i dalfini, quando fanno segno
a' marinar con l'arco de la schiena,
che s'argomentin di campar lor legno,

  talor così, ad alleggiar la pena,
mostrav'alcun de' peccatori il dosso
e nascondea in men che non balena.

  E come a l'orlo de l'acqua d'un fosso
stanno i ranocchi pur col muso fuori,
sì che celano i piedi e l'altro grosso,

  sì stavan d'ogne parte i peccatori;
ma come s'appressava Barbariccia,
così si ritraén sotto i bollori.

  I' vidi, e anco il cor me n'accapriccia,
uno aspettar così, com'elli 'ncontra
ch'una rana rimane e l'altra spiccia;

  e Graffiacan, che li era più di contra,
li arruncigliò le 'mpegolate chiome
e trassel sù, che mi parve una lontra.

  I' sapea già di tutti quanti 'l nome,
sì li notai quando fuorono eletti,
e poi ch'e' si chiamaro, attesi come.

  «O Rubicante, fa che tu li metti
li unghioni a dosso, sì che tu lo scuoi!»,
gridavan tutti insieme i maladetti.

  E io: «Maestro mio, fa, se tu puoi,
che tu sappi chi è lo sciagurato
venuto a man de li avversari suoi».

  Lo duca mio li s'accostò allato;
domandollo ond'ei fosse, e quei rispuose:
«I' fui del regno di Navarra nato.

  Mia madre a servo d'un segnor mi puose,
che m'avea generato d'un ribaldo,
distruggitor di sé e di sue cose.

  Poi fui famiglia del buon re Tebaldo:
quivi mi misi a far baratteria;
di ch'io rendo ragione in questo caldo».

  E Ciriatto, a cui di bocca uscia
d'ogne parte una sanna come a porco,
li fé sentir come l'una sdruscia.

  Tra male gatte era venuto 'l sorco;
ma Barbariccia il chiuse con le braccia,
e disse: «State in là, mentr'io lo 'nforco».

  E al maestro mio volse la faccia:
«Domanda», disse, «ancor, se più disii
saper da lui, prima ch'altri 'l disfaccia».

  Lo duca dunque: «Or dì : de li altri rii
conosci tu alcun che sia latino
sotto la pece?». E quelli: «I' mi partii,

  poco è, da un che fu di là vicino.
Così foss'io ancor con lui coperto,
ch'i' non temerei unghia né uncino!».

  E Libicocco «Troppo avem sofferto»,
disse; e preseli 'l braccio col runciglio,
sì che, stracciando, ne portò un lacerto.

  Draghignazzo anco i volle dar di piglio
giuso a le gambe; onde 'l decurio loro
si volse intorno intorno con mal piglio.

  Quand'elli un poco rappaciati fuoro,
a lui, ch'ancor mirava sua ferita,
domandò 'l duca mio sanza dimoro:

  «Chi fu colui da cui mala partita
di' che facesti per venire a proda?».
Ed ei rispuose: «Fu frate Gomita,

  quel di Gallura, vasel d'ogne froda,
ch'ebbe i nemici di suo donno in mano,
e fé sì lor, che ciascun se ne loda.

  Danar si tolse, e lasciolli di piano,
sì com'e' dice; e ne li altri offici anche
barattier fu non picciol, ma sovrano.

  Usa con esso donno Michel Zanche
di Logodoro; e a dir di Sardigna
le lingue lor non si sentono stanche.

  Omè, vedete l'altro che digrigna:
i' direi anche, ma i' temo ch'ello
non s'apparecchi a grattarmi la tigna».

  E 'l gran proposto, vòlto a Farfarello
che stralunava li occhi per fedire,
disse: «Fatti 'n costà, malvagio uccello!».

  «Se voi volete vedere o udire»,
ricominciò lo spaurato appresso
«Toschi o Lombardi, io ne farò venire;

  ma stieno i Malebranche un poco in cesso,
sì ch'ei non teman de le lor vendette;
e io, seggendo in questo loco stesso,

  per un ch'io son, ne farò venir sette
quand'io suffolerò, com'è nostro uso
di fare allor che fori alcun si mette».

  Cagnazzo a cotal motto levò 'l muso,
crollando 'l capo, e disse: «Odi malizia
ch'elli ha pensata per gittarsi giuso!».

  Ond'ei, ch'avea lacciuoli a gran divizia,
rispuose: «Malizioso son io troppo,
quand'io procuro a' mia maggior trestizia».

  Alichin non si tenne e, di rintoppo
a li altri, disse a lui: «Se tu ti cali,
io non ti verrò dietro di gualoppo,

  ma batterò sovra la pece l'ali.
Lascisi 'l collo, e sia la ripa scudo,
a veder se tu sol più di noi vali».

  O tu che leggi, udirai nuovo ludo:
ciascun da l'altra costa li occhi volse;
quel prima, ch'a ciò fare era più crudo.

  Lo Navarrese ben suo tempo colse;
fermò le piante a terra, e in un punto
saltò e dal proposto lor si sciolse.

  Di che ciascun di colpa fu compunto,
ma quei più che cagion fu del difetto;
però si mosse e gridò: «Tu se' giunto!».

  Ma poco i valse: ché l'ali al sospetto
non potero avanzar: quelli andò sotto,
e quei drizzò volando suso il petto:

  non altrimenti l'anitra di botto,
quando 'l falcon s'appressa, giù s'attuffa,
ed ei ritorna sù crucciato e rotto.

  Irato Calcabrina de la buffa,
volando dietro li tenne, invaghito
che quei campasse per aver la zuffa;

  e come 'l barattier fu disparito,
così volse li artigli al suo compagno,
e fu con lui sopra 'l fosso ghermito.

  Ma l'altro fu bene sparvier grifagno
ad artigliar ben lui, e amendue
cadder nel mezzo del bogliente stagno.

  Lo caldo sghermitor sùbito fue;
ma però di levarsi era neente,
sì avieno inviscate l'ali sue.

  Barbariccia, con li altri suoi dolente,
quattro ne fé volar da l'altra costa
con tutt'i raffi, e assai prestamente

  di qua, di là discesero a la posta;
porser li uncini verso li 'mpaniati,
ch'eran già cotti dentro da la crosta;

  e noi lasciammo lor così 'mpacciati.