Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediție digitală bilingvă
 



                        CÎNTUL XXV
 
 

               Sfîrșindu-și hoțul vorba ticăloasă,
         spre cer, cu-un deget scos, întinse pumnul:
         “-De tine, Doamne, iac’-atît îmi pasă!”
 
      25-4      De-atunci mi-s șerpii dragi, fiindcă unul
         de gît îndată i se-încolăcește
         de parcă ar fi spus: “Tacă, nebunul!”
 
      25-7      Altul pe trup i se-învălătucește
          și nu-l mai lasă nici un gest să facă,

          în solzii săi strîngîndu-l ca-într-un clește.
 
     25-10      Pistoia, ah, ce bine ar fi dacă
           ai dispărea-în cenușa ta, stricato,
           căci tu din cloacă vii și ești o cloacă!
 
     25-13      Pe calea infernală ce-am umblat-o
           duh n-am văzut mai porc cu cele sfinte –
           nici chiar acel ce Teba a sfidat-o.
 
     25-16      Dar iată că pieri, fără cuvinte,
         și-în locu-i, un mînos centaur vine
         urlînd “-Unde-i rebelul dinainte?”
 
     25-19      În mlaștina Maremmă nu-s jivine
          cîți șerpi avea centaurul pe spate
          și pînă-în locu’-în care om devine.
 
     25-22      Pe ceafa lui, cu áripi lăbărțate
           stă un dragon, și òricui e aproape
           îi suflă-în față flăcări necurate.
 
     25   “-Cacus e-acesta”,-îmi spuse.“Crunt satrap e:
           în muntele-Aventin, pe culmi și vale,
           sînge-a vărsat cît nu-s în lacuri ape!
 
     25-28      Cu frații săi el n-are-aceeași cale
           fiindcă-a jefuit cu sînge rece
           din turme ce n-au fost nicicînd a’ sale.
 
     25-31      De cel prădat, însă, n-a putut trece:
           măciuca lui Hercúl i-a tras vreo sută,
           din care el n-a mai simțit nici zece...”
 
     25-34      Centaurul fugi. Din valea slută,
           trei spirite de noi se-apropïară,
           de nici nu le-am văzut făptura mută
 
     25-37      pînă ce vorba noastră ne-o tăiară
           cu strigătul: “-Voi cine sunteți, oare?”
           Noi ne-am întors atenți la cine zbiară.
 
     25-40      Nu-i cunoșteam.  Dar, ca din întîmplare,
           urmîndu-și gîndurile lor ursuze,
           unul spre celălalt dădu strigare:
 
     25-43      “-Ei, Cianfa ce-i?” Eu, dragei călăuze
           spre-a-i face semn cuvinte să nu scoată,
           un deget mi l-am așezat pe buze.
 
     25-46      Mă tem, bun cititor, că n-o să poată
           mintea-ți să creadă ceea ce-ți voi spune!
           A mea, văzînd – tot n-a crezut de-îndată!
 
     25-49      Sub ochii mei, pe-a umbrei goliciune,
           un șarpe cu picioare șase urcă
           și-întreg pe trupu-aceluia se pune,
 
     25-52      cu două labe pieptul i-l înfurcă,
           cu alte două, mîinile-s legate
           și ambii-obraji cu-o mușcătură-i spurcă,
 
     25-55      apoi, pe șold cu labele din spate,
           îi vîră coada groasă sub picioare
           și strîns în partea cealaltă o scoate:
 
     25-58      o iederă de arbori nu-i mai tare
           îmbîrligată ca, prin solz și gheară,
           de trupul umbrei, trupul cruntei fiare.
 
     25-61      Cei doi, lipiți cu totul, se-îmbinară   
            în forme și-în culori: parcă, fierbinte,                       ambii-ar fi fost, topindu-se, din ceară.
        
     25-64      Nici unul nu era ca înainte:      
           precum hîrtia pusă-în foc, cînd brunul
           ia locul albului de dinainte.
 
     25-67      Și ceilalți doi strigau spre împreunul
           din fața lor: “-Agnel, te schimbi, ce iute!,
           căci doi nu ești, dar nu mai ești nici unul !”
 
     25-70      Un cap ieși, din două prefăcute,                 
           și o  făptură doar, prin contopire,
           cu-un singur chip, din două-întrețesute.
 
     25-73      Apoi urmă a membrelor ivire
           din brațe, burtă, piept – o arătare
           cum nimeni n-a văzut, în omenire.
 
     25-76      Cu ce a fost – nici o asemănare.        
           Doi și niciunul, strane corcitură
           ce se pierdu încet în depărtare...
 
     25-79      Precum șopîrla, vara, pe căldură
           pare, pe cînd își schimbă brusc tufișul,
           un fulger mic și-o scurtă zvîcnitură,
 
     25-82      așa aici, alt șarpe, de-a piezișul
           sări pe ceilalți doi să se-încîrlige,
           livid și negru și tăios ca șișul.
 
     25-85      Chiar în mijlòcul unuia se-nfige:
           drept în buric, locul hranei dintîie,
           și înlemni așa. Fără să strige,
 
     25-88      rănitul îl privi doar, pe călcîie
           înțepenit și mut. Doar gura-și cască –
           precum de somn sau febre o momîie.
 
     25-91      Li-e dat unul la altul să privească –
           și ies, din rană și din botul-cloacă,
           fumuri ce-în aer prind să se-împletească.
        
     25-94      Cuvine-se aici Lucan să tacă
           tot ce de Sabel și Nassid grăiește,
           ci-asculte cum e-în fapt și o să-i placă!
 
     25-97      Să tacă și Ovid, ce-i convertește
           pe Cadm în șarpe, pe-Aretuza-în apă,
           în versul ce invidia nu-mi trezește;
 
    25-100      căci două firi deodat’, ce nu-s de-o teapă,
           el una-în alta,-în miez, nu le preface,
           și transformarea însăși lui îi scapă.
 
    25-103      În două besta coada și-o desface
           și, parcă înțeleși (drept vă spun vouă!),
           rănitu-și strînge gambele și tace;
 
    25-106      picioarele i se unesc: din două
           se face unul, de nu se zărește
           ce-a fost
nainte-în forma asta nouă;
 
    25-109      coada crăpată încet se contopește
           cu gambele lipite odinioare
           și-o piele-i moale, alta se-însolzește.
 
    25-112      Mîinile lui dispar în subsuoare,
           iar aripile bestïei, diformă,
           cresc pe potrivă tot mai sfidătoare.
 
    25-115      Labele-i împletite lin iau formă
           de membru ’care omul îl ascunde,
           și-al lui, în două părți i se transformă.
 
    25-118      Fumul ce-l scot, pestriț, se-întrepătrunde
           și-i împresoară,-în timp ce, pe dihanie,
           părul tot crește, de pe om se tunde.
 
    25-121      Un om căzut și, dreaptă,-o pocitanie,
           scrutîndu-se, orice-ar fi să se întîmple,
           cu o privire fixă, dură, stranie.
 
    25-124      Cel drept își trase fața către tîmple,
           din carne rupe și-apoi, cu rămasul,              
           urechile pe-obrajii-ntinși le împle
     
    25-127      și încă-i prisosește, după trasul
           urechilor în sus, și-atunci din ciotul
           acesta,-își face buzele și nasul.
 
    25-130      Cel de pe jos ’și-ntinde-în față botul
           și-și suge-în cap urechile, cum trage
           un melc cornița lui în trup cu totul,
 
    25-133      iar limba sa, cîndva putînd să roage,
           precum o furcă vine să se rupă.  
           A celuilalt se-unește. Fumul tace.
 
    25-136      Ființa devenită fiară după,
           cu-un șuierat, se-ndepărtează-n vale,
           pe cînd cel ce-a rămas spre dînsul scuipă,
 
    25-139      apoi ’și-ntoarce trupul nou, agale,     
           spre-al treïlea, zicînd: “-Buoso, cît mine
           să facă, prin bolovănișuri, cale!”
 
    25-142      Astfel, cum unul altceva devine
           văzui în valea-a șaptea și, rog, scuze
           primiți dacă, uimit, n-am scris-o bine.
 
    25-145      Chiar de-mi erau privirile confuze
           și mintea tulburată de-ntîmplare,
           în umbrele  pierinde, ca  meduze,
 
    25-148      pe Puccio l-am recunoscut: cel care,
           din duhur’le-nfruntate cu reptila,
           nu suferise nici o transformare.
  
    25-151      Și-al treilea-i cel ce-a îndoliat Gavila. 

                  
           
          CANTO XX
V


      Al fine de le sue parole il ladro
le mani alzo con amendue le fiche,
gridando: "Togli, Dio, ch'a te le squadro!".

      Da indi in qua mi fuor le serpi amiche,
perch'una li s'avvolse allora al collo,
come dicesse 'Non vo' che piu diche';

      e un'altra a le braccia, e rilegollo,
ribadendo sé stessa si dinanzi,
che non potea con esse dare un crollo.

      Ahi Pistoia, Pistoia, ché non stanzi
d'incenerarti si che piu non duri,
poi che 'n mal fare il seme tuo avanzi?

      Per tutt'i cerchi de lo 'nferno scuri
non vidi spirto in Dio tanto superbo,
non quel che cadde a Tebe giu da' muri.

      El si fuggi che non parlo piu verbo;
e io vidi un centauro pien di rabbia
venir chiamando: "Ov'e, ov'e l'acerbo?".

      Maremma non cred'io che tante n'abbia,
quante bisce elli avea su per la groppa
infin ove comincia nostra labbia.

      Sovra le spalle, dietro da la coppa,
con l'ali aperte li giacea un draco;
e quello affuoca qualunque s'intoppa.

      Lo mio maestro disse: "Questi e  Caco,
che sotto 'l sasso di monte Aventino
di sangue fece spesse volte laco.

      Non va co' suoi fratei per un cammino,
per lo furto che frodolente fece
del grande armento ch'elli ebbe a vicino;

      onde cessar le sue opere biece
sotto la mazza d'Ercule, che forse
gliene die cento, e non senti le diece".

      Mentre che si parlava, ed el trascorse
e tre spiriti venner sotto noi,
de' quali né io né 'l duca mio s'accorse,

      se non quando gridar: "Chi siete voi?";
per che nostra novella si ristette,
e intendemmo pur ad essi poi.

      Io non li conoscea; ma ei seguette,
come suol seguitar per alcun caso,
che l'un nomar un altro convenette,

      dicendo: "Cianfa dove fia rimaso?";
per ch'io, accio che 'l duca stesse attento,
mi puosi 'l dito su dal mento al naso.

      Se tu se' or, lettore, a creder lento
cio ch'io diro, non sara maraviglia,
ché io che 'l vidi, a pena il mi consento.

      Com'io tenea levate in lor le ciglia,
e un serpente con sei pie si lancia
dinanzi a l'uno, e tutto a lui s'appiglia.

      Co' pie di mezzo li avvinse la pancia,
e con li anterior le braccia prese;
poi li addento e l'una e l'altra guancia;

      li diretani a le cosce distese,
e miseli la coda tra 'mbedue,
e dietro per le ren su la ritese.

      Ellera abbarbicata mai non fue
ad alber si, come l'orribil fiera
per l'altrui membra avviticchio le sue.

      Poi s'appiccar, come di calda cera
fossero stati, e mischiar lor colore,
né l'un né l'altro gia parea quel ch'era:

      come procede innanzi da l'ardore,
per lo papiro suso, un color bruno
che non e nero ancora e 'l bianco more.

      Li altri due 'l riguardavano, e ciascuno
gridava: "Ome, Agnel, come ti muti!
Vedi che gia non se' né due né uno".

      Gia eran li due capi un divenuti,
quando n'apparver due figure miste
in una faccia, ov'eran due perduti.

      Fersi le braccia due di quattro liste;
le cosce con le gambe e 'l ventre e 'l casso
divenner membra che non fuor mai viste.

      Ogne primaio aspetto ivi era casso:
due e nessun l'imagine perversa
parea; e tal sen gio con lento passo.

      Come 'l ramarro sotto la gran fersa
dei di canicular, cangiando sepe,
folgore par se la via attraversa,

      si pareva, venendo verso l'epe
de li altri due, un serpentello acceso,
livido e nero come gran di pepe;

      e quella parte onde prima e preso
nostro alimento, a l'un di lor trafisse;
poi cadde giuso innanzi lui disteso.

      Lo trafitto 'l miro, ma nulla disse;
anzi, co' pie fermati, sbadigliava
pur come sonno o febbre l'assalisse.

      Elli 'l serpente, e quei lui riguardava;
l'un per la piaga, e l'altro per la bocca
fummavan forte, e 'l fummo si scontrava.

      Taccia Lucano ormai la dove tocca
del misero Sabello e di Nasidio,
e attenda a udir quel ch'or si scocca.

      Taccia di Cadmo e d'Aretusa Ovidio;
ché se quello in serpente e quella in fonte
converte poetando, io non lo 'nvidio;

      ché due nature mai a fronte a fronte
non trasmuto si ch'amendue le forme
a cambiar lor matera fosser pronte.

      Insieme si rispuosero a tai norme,
che 'l serpente la coda in forca fesse,
e il feruto ristrinse insieme l'orme.

      Le gambe con le cosce seco stesse
s'appiccar si, che 'n poco la giuntura
non facea segno alcun che si paresse.

      Togliea la coda fessa la figura
che si perdeva la, e la sua pelle
si facea molle, e quella di la dura.

      Io vidi intrar le braccia per l'ascelle,
e i due pie de la fiera, ch'eran corti,
tanto allungar quanto accorciavan quelle.

      Poscia li pie di retro, insieme attorti,
diventaron lo membro che l'uom cela,
e 'l misero del suo n'avea due porti.

      Mentre che 'l fummo l'uno e l'altro vela
di color novo, e genera 'l pel suso
per l'una parte e da l'altra il dipela,

      l'un si levo e l'altro cadde giuso,
non torcendo pero le lucerne empie,
sotto le quai ciascun cambiava muso.

      Quel ch'era dritto, il trasse ver' le tempie,
e di troppa matera ch'in la venne
uscir li orecchi de le gote scempie;

      cio che non corse in dietro e si ritenne
di quel soverchio, fé naso a la faccia
e le labbra ingrosso quanto convenne.

      Quel che giacea, il muso innanzi caccia,
e li orecchi ritira per la testa
come face le corna la lumaccia;

      e la lingua, ch'avea unita e presta
prima a parlar, si fende, e la forcuta
ne l'altro si richiude; e 'l fummo resta.

      L'anima ch'era fiera divenuta,
suffolando si fugge per la valle,
e l'altro dietro a lui parlando sputa.

      Poscia li volse le novelle spalle,
e disse a l'altro: "I' vo' che Buoso corra,
com'ho fatt'io, carpon per questo calle".

      Cosi vid'io la settima zavorra
mutare e trasmutare; e qui mi scusi
la novita se fior la penna abborra.

      E avvegna che li occhi miei confusi
fossero alquanto e l'animo smagato,
non poter quei fuggirsi tanto chiusi,

      ch'i' non scorgessi ben Puccio Sciancato;
ed era quel che sol, di tre compagni
che venner prima, non era mutato;

      l'altr'era quel che tu, Gaville, piagni.