Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă
 



CĪNTUL XXVI


            Te bucură, Florenţă, tu, ce-īn lume         
        măreaţă, zbori peste pămīnt şi mare:
        pīnă-īn Infern se-īntinde-al tău renume. 
 
 
26-4    Găsii prin hoţii ocnelor tartare

        cinci cetăţeni de-ai tăi şi-mi fu ruşine
        de cītă cinste-ţi fac şi cītă-onoare...
 
  26-7    Dar dacă-un vis īn zori meneşte bine,
        tu vei simţi, īn scurtă vreme, toate
        urzelile pratezilor, haine. 
 
 26-10    De-ai şi simţit, nici nu-i devreme, poate –
        cadă ce-i scris să-ţi cadă peste case:
        mai greu mi-ar fi, cu ani mai mulţi īn spate!
 
 26-13    Plecarăm, deci, şi-aceleaşi scări stīncoase
        – abrupta coborīrii noastre brīn㠖
        urcă maestrul şi cu el mă trase
 
 26-16    şi-urmīnd mereu sinistra cale spīnă
        tot printre bolovani şi colţi de stīncă,
        piciorul nu răzbea fără de mīnă.
 
 26-19    Cum m-a durut atunci, mă doare īncă
        de-mi amintesc de cele-īn drum văzute
        şi-oprelişti pun pe mintea mea adīncă
 
 26-22    spre-a nu rodi nestrīnsă de virtute
        şi dacă bună stea sau vreri divine
        haruri mi-au dat, să nu le fac pierdute. 
 
 26-25    Cum un ţăran, din vīrfu’-unei coline,
        – īn miez de vară, cīnd
­, pe ceruri, farul
        īntregii lumi cel mai prelung se-aţine,
 
 26-28    (la ceasul cīnd nu musca, ci ţīnţarul
        prinde-a zbura), – zăreşte-īn cīmp, la poale,
        cum licuricii-īşi pīlpīie amnarul,
 

 26-31    astfél aici, īn cea de-a opta vale,
        făclii noian luceau cu vie pară,
        străfulgerīnd adīncurile sale. 
 
 26-34    Şi cum acel ce urşii-īl răzbunară,
        privind cum carul lui Ilie piere
        cīnd roibii nărăvaşi spre cer zburară
 
 26-37    īi şi pierdu pe dată din vedere
        nemaizărind decīt ca o săgeată
        de foc lăsīnd un nor cīt o părere, 
 
 26-40    aşa fugeau şi-īn valea-īntunecată
        aceste flăcărui, şi-īn fiecare
        era ascunsă-o umbră vinovată.
 
 26-43    Stăteam pe pod scrutīnd cu-aşa-īncordare
        īncīt, de n-aş fi stat lipit de-o stīncă,
        să cad ne-īmpins cred că-aş fi fost īn stare.
 
 26-46    Iar călăuzul, cīnd văzu ce-adīncă
    mi-e luarea-aminte,-īmi spuse: “-’N foc sunt duhuri
        īnchise-īn flama care le mănīncă.”

 
 26-49    “-Maestre,-am zis, īn negrele văzduhuri
        am īnţeles ce e, chiar pīnă-a-mi zice
        ce-mi desluşeşti. Dar spune-mi alte lucruri:
 
 26-52    Sub limbile ce par să se despice
        dintr-una numai, cine-i? Parcă-s rugul
        lui Eteocle şi-al lui Polinice... 
 
 26-55    “-E torturat īn flăcări vicleşugul
        lui Diomede şi Ulise care 
        īşi poartă-īn Iad, uniţi ca-īn viaţă, jugul.
 
 26-58    Sunt răzbunaţi cu-aşa fierbinţi calvare
        perfidul cal, care-a deschis zăgazul
        romanei stirpe, nobilă şi mare
 
 26-61    şi furtul ce-a adus Troiei necazul 
        şi Deidįmia care īncă-īl plīnge, 
        şi-īn lumea morţii, pe Achil’ viteazul.”
 
 26-64    “-De pot vorbi din focul care-i strīnge,
        te rog, maestre, ruga ia-mi-o-īn seamă,
        că-i una cīt mai multe rugi adīnce,
 
 26-67    să-aştept, mă lasă,-īngemănata flamă
        cu coarnele-i de foc, să vină-īncoace,
        căci sufletul, cum vezi, spre ea mă cheamă.”
 
 26-70    El mi-a răspuns: “-Ceea ce-mi ceri īmi place
        şi fi’ndcă-i demn de cinste,-īţi fac pe voie,
        dar limbii tale-īi poruncesc a tace,
 
 26-73    căci ei sunt greci, duşmani ai vechii Troie:
        ce-ai tu de spus, voi spune eu. Pe tine
        ei nu te-ar asculta de bunăvoie.”
 
 26-76    Cum flama se-apropié de noi mai bine,
        vorbi maestrul cīnd găsi că locul
        e potrivit şi clipa se cuvine:
 
 26-79    “-Voi, cei pe care vă uneşte focul,
        de-am meritat a’ voastre bune gīnduri
        pe cīnd trăiam, şi de-am avut norocul
 
 26-82    să-mi preţuiţi eroicele cīnturi,
        opriţi-vă puţin şi unul spună
        pe care mări pieri, sub care vīnturi?”
 
 26-85    Mai ’naltul corn din flacăra străbună
        să murmure-īncepu şi să se zbată
        ca focul răscolit de o furtună.
 
 26-88    Din para-īncolo,īncoace zbuciumată,
        precum o limbă iute grăitoare,
        ţīşni un glas vorbind: “-Pe cīnd, odată
 
 26-91    m-am smuls de līngă Circe – vrăjitoare
        la care m-am dat singur īn sclavie
        de dragul unor greci schimbaţi īn fiare –,
 
 26-94    nici dragostea de fiu, nici cea de glie,
        nici cea de tată şi nici chiar chemarea
        a Penelopei, vrednica-mi soţie,
 
 26-97    nu mi-au putut īnfrīnge-īnflăcărarea
        de a cunoaşte lumea necuprinsă
        şi, omului, micimea şi grandoarea.
 
26-100    Ci am purces la drum pe marea-īntinsă
        cu nava mea şi cīţiva inşi, compįnia
        de-atunci de mine pururi nedesprinsă.
 
26-103    Văzui un mal şi altul, pīnă-īn Spania
        pīnă-īn Maroc şi insula cea Sard㠖
        şi ce-am văzut mi-a răsplătit strădania.
 
26-106    Bătrīni şi frīnţi, hoinara noastră hoardă
        ajunse,-īn urmă, gura strīmtei poarte
        cu stīncile lui Hércule de gardă
 
26-109    ca nimeni să nu calce mai departe. 
        Trecusem de Sevilïa cea veche
        şi de Ceśto, pe cealaltă parte.
 
26-112    «Voi, fraţii mei, voi, prin amar de leghe  
        şi de primejdii-ajunşi la cap de lume,
        vă cer īn cea din urmă, scurtă, veghe
 
26-115    a mult prea vlăguitei noastre hume,
        să mergem! – daţi frīu liber năzuinţii! –
        tot după Soare,-īn Lumea fără lume! 
 
26-118    Scrutaţi-vă menirile fiinţii:
        nu-s oamenii născuţi să fie fiare,
        ci pelerini ai binelui şi-ai minţii!» 
 
26-121    Īn camarazii mei aşa ardoare
        a semănat acest discurs de-o şchioapă,
        că-abia de-i mai ţineam sub ascultare.
 
26-124    Şi-apoi, cu pupa către zori īn apă, 
        la vīsle-am pus arķpi, mai acătării
        ca pasărea cīnd din capcană scapă.
 
26-127    Ne lumina acuma steaua zării
        opuse nouă şi scădea a noastră 
        pīn’ce se stinse sub deşertul mării.
 
26-130    Cinci Lune stinse-au fost pe bolta-albastră
        şi tot de-atītea ori a fost īnvoaltă,
        de cīnd pluteam pe-īntinderea sihastră,
 
26-133    cīnd ne-apăru spinarea sumbră,-īnaltă,
        a unui munte, deodată,-īn cale, 
        cum niciodată nu văzusem altă.
 
26-136    Am rīs īntīi, dar rīsu-apoi fu jale,
        căci un vīrtej cumplit ţīşni din munte
        prinzīnd şi vasu’-īn vrejurile sale.
 
26-139    De trei ori īl rotiră sorburi crunte
        şi-al patrulea īl prăvăli-īn abise
        trăgīnd – cum El a vrut – fragila-i punte,
 
26-142    pīnă cīnd marea peste noi se-īnchise.”
 


CANTO XXVI


  Godi, Fiorenza, poi che se' sì grande,
che per mare e per terra batti l'ali,
e per lo 'nferno tuo nome si spande!

  Tra li ladron trovai cinque cotali

tuoi cittadini onde mi ven vergogna,
e tu in grande orranza non ne sali.

  Ma se presso al mattin del ver si sogna,

tu sentirai di qua da picciol tempo
di quel che Prato, non ch'altri, t'agogna.

  E se già fosse, non saria per tempo.

Così foss'ei, da che pur esser dee!
ché più mi graverà, com'più m'attempo.

  Noi ci partimmo, e su per le scalee

che n'avea fatto iborni a scender pria,
rimontò 'l duca mio e trasse mee;

  e proseguendo la solinga via,

tra le schegge e tra ' rocchi de lo scoglio
lo piè sanza la man non si spedia.

  Allor mi dolsi, e ora mi ridoglio

quando drizzo la mente a ciò ch'io vidi,
e più lo 'ngegno affreno ch'i' non soglio,

  perché non corra che virtù nol guidi;

sì che, se stella bona o miglior cosa
m'ha dato 'l ben, ch'io stessi nol m'invidi.

  Quante 'l villan ch'al poggio si riposa,

nel tempo che colui che 'l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

  come la mosca cede alla zanzara,

vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov'e' vendemmia e ara:

  di tante fiamme tutta risplendea

l'ottava bolgia, sì com'io m'accorsi
tosto che fui là 've 'l fondo parea.

  E qual colui che si vengiò con li orsi

vide 'l carro d'Elia al dipartire,
quando i cavalli al cielo erti levorsi,

  che nol potea sì con li occhi seguire,

ch'el vedesse altro che la fiamma sola,
sì come nuvoletta, in sù salire:

  tal si move ciascuna per la gola

del fosso, ché nessuna mostra 'l furto,
e ogne fiamma un peccatore invola.
 
  Io stava sovra 'l ponte a veder surto,
sì che s'io non avessi un ronchion preso,
caduto sarei giù sanz'esser urto.

  E 'l duca che mi vide tanto atteso,

disse: «Dentro dai fuochi son li spirti;
catun si fascia di quel ch'elli è inceso».
 
  «Maestro mio», rispuos'io, «per udirti
son io più certo; ma già m'era avviso
che così fosse, e già voleva dirti:

  chi è 'n quel foco che vien sì diviso

di sopra, che par surger de la pira
dov'Eteòcle col fratel fu miso?».

  Rispuose a me: «Là dentro si martira

Ulisse e Diomede, e così insieme
a la vendetta vanno come a l'ira;
 
  e dentro da la lor fiamma si geme
l'agguato del caval che fé la porta
onde uscì de' Romani il gentil seme.
 
  Piangevisi entro l'arte per che, morta,
Deidamìa ancor si duol d'Achille,
e del Palladio pena vi si porta».
 
  «S'ei posson dentro da quelle faville
parlar», diss'io, «maestro, assai ten priego
e ripriego, che 'l priego vaglia mille,

  che non mi facci de l'attender niego

fin che la fiamma cornuta qua vegna;
vedi che del disio ver' lei mi piego!».
 
  Ed elli a me: «La tua preghiera è degna
di molta loda, e io però l'accetto;
ma fa che la tua lingua si sostegna.
 
  Lascia parlare a me, ch'i' ho concetto
ciò che tu vuoi; ch'ei sarebbero schivi,
perch'e' fuor greci, forse del tuo detto».
 
  Poi che la fiamma fu venuta quivi
dove parve al mio duca tempo e loco,
in questa forma lui parlare audivi:
 
  «O voi che siete due dentro ad un foco,
s'io meritai di voi mentre ch'io vissi,
s'io meritai di voi assai o poco

  quando nel mondo li alti versi scrissi,

non vi movete; ma l'un di voi dica
dove, per lui, perduto a morir gissi».

  Lo maggior corno de la fiamma antica

cominciò a crollarsi mormorando
pur come quella cui vento affatica;

  indi la cima qua e là menando,

come fosse la lingua che parlasse,
gittò voce di fuori, e disse: «Quando
 
  mi diparti' da Circe, che sottrasse
me più d'un anno là presso a Gaeta,
prima che sì Enea la nomasse,
 
  né dolcezza di figlio, né la pieta
del vecchio padre, né 'l debito amore
lo qual dovea Penelopé far lieta,
 
  vincer potero dentro a me l'ardore
ch'i' ebbi a divenir del mondo esperto,
e de li vizi umani e del valore;
 
  ma misi me per l'alto mare aperto
sol con un legno e con quella compagna
picciola da la qual non fui diserto.

  L'un lito e l'altro vidi infin la Spagna,

fin nel Morrocco, e l'isola d'i Sardi,
e l'altre che quel mare intorno bagna.

  Io e ' compagni eravam vecchi e tardi

quando venimmo a quella foce stretta
dov'Ercule segnò li suoi riguardi,

  acciò che l'uom più oltre non si metta:

da la man destra mi lasciai Sibilia,
da l'altra già m'avea lasciata Setta.

  "O frati", dissi "che per cento milia

perigli siete giunti a l'occidente,
a questa tanto picciola vigilia
 
  d'i nostri sensi ch'è del rimanente,
non vogliate negar l'esperienza,
di retro al sol, del mondo sanza gente.
 
  Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza".
 
  Li miei compagni fec'io sì aguti,
con questa orazion picciola, al cammino,
che a pena poscia li avrei ritenuti;
 
  e volta nostra poppa nel mattino,
de' remi facemmo ali al folle volo,
sempre acquistando dal lato mancino.
 
  Tutte le stelle già de l'altro polo
vedea la notte e 'l nostro tanto basso,
che non surgea fuor del marin suolo.
 
  Cinque volte racceso e tante casso
lo lume era di sotto da la luna,
poi che 'ntrati eravam ne l'alto passo,
 
  quando n'apparve una montagna, bruna
per la distanza, e parvemi alta tanto
quanto veduta non avea alcuna.

  Noi ci allegrammo, e tosto tornò in pianto,

ché de la nova terra un turbo nacque,
e percosse del legno il primo canto.
 
  Tre volte il fé girar con tutte l'acque;
a la quarta levar la poppa in suso
e la prora ire in giù, com'altrui piacque,

  infin che 'l mar fu sovra noi richiuso».