Dante Alighieri
INFERNUL
     Traducere de George Pruteanu
   Ediție digitală bilingvă
 



                       CÎNTUL XXXIII

 
       Îmbăloșat lăsînd ce mai rămase,
își șterse acela botul, plin de sînge,

cu părul de pe capul ce-l mușcase.
 
  4   -Tu-mi ceri ceva ce sufletul mi-l frînge,
să-mi răscolesc durerea disperată,
cînd doar gîndind și totu'-n mine plînge.
 
  7   Dar, dacă pot cu vorba-mi adunată
sfîșiatul trădător să-l spurc mai tare,
voi spune și voi plînge totodată.
 
 10   Nu știu nici cine ești, nici ce cărare
te-aduse-aici, în cea mai joasă Lume,
dar graiul tău e florentin, îmi pare.
 
 13   Sunt conte, Ugolino e-al meu nume;
Ruggieri episcopul, lîngă mine,
și vei afla de ce-s cu el anume.
 
 16   Cu gînduri rele și minciuni meschine
mi-a înșelat încrederea, mișelul,
m-a-închis și m-a ucis, se știe bine.
 
 19   Dar ce, desigur, n-ai aflat, e felul
plin de cruzime-în care-mi luă viața
și dacă-n ura mea greșit mi-e țelul.
 
 22   Printr-o spărtură, doar, din fortăreața
ce,-n urma mea, a Foamei se numește
și multora le va mai stîrni greața,
 
 25   văzut-am, luni în șir, cum greu răzbește
lumina, cînd avui un vis deodată,
dezvăluindu-mi ce mi se sortește.
 
 28   Ruggieri mi-apărea stăpîn pe toată
ființa mea; vîna un lup, pe munte,
cu pui cu tot: progenituri și tată.
 
 31   Gualandi și Sismondi-erau în frunte
Lanfranchi-alături, cu potăi o droaie,
pe cît de slabe, pe atît de crunte.
 
 34   N-a durat mult pînă să se-ncovoaie
puterea lupilor, și colți de cîine
se-înfipseră în ei, ca să-i jupoaie.
 
 37   Și m-am trezit (nu se făcuse mîine):
plîngeau în somn copiii mei (oroare!),
ce-alături îmi erau - și cereau pîine!
 
 40   Ce crud ajungi să fii și cît de tare,
cînd inima-ți întrezărește chinul;
dacă nu plîngi acum, cînd plîngi tu oare?
 
 43   S-au deșteptat și așteptau tainul,
căci se făcuse ora. Fiecare
neliniștii-i simțea, în suflet, spinul.
 
 46   Se auzi atunci o ușă mare
din turnu'-îngrozitor. Fără cuvinte,
copiii mi-am privit cu disperare.
 
 49   Nu plînge-într-așa clipă un părinte.
Anselmo, el, plîngea: "-Ci spune, tată,
de ce te uiți la noi cu luare-aminte?"
 
 52   Și tot n-am plîns și n-am vorbit în toată
întreaga zi ce-a fost și-n cea de după,
pînă ce zori au fost încă o dată,
 
 55   cînd, printr-o rază ce-a pătruns în hrubă
pe patru fețe am văzut, supt-pale,
cum arătam, ca sufletul să-mi rupă.
 
 58   De mîini eu m-am mușcat atunci, cu jale
iar ei, crezînd că-a hrană mi-e ahtierea,
spre mine și-au făcut îndată cale:
 
 61   "-Mai mică,-au spus, o, tată,-ar fi durerea
dacă-ai mînca din noi: tu ne-ai dat huma -
ia-ne-o-înapoi, dacă așa e vrerea!"
 
 
64   Ca să-i alin, m-am liniștit. Ci numa'-
'n tăcere-am stat, cu toți, făr-o suflare...
De ce, pămînt, nu te deschizi acuma?

 
 67  
În ziua-a patra, Gaddo, la picioare
mi se-aruncă, șoptindu-și disperarea:
"-O, tată,-ajută-mă, te rog!" ...Și moare.

 
 70  
Cum tu mă vezi, eu i-am văzut, spre marea
durere-a mea, căzîndu-mi toți, în față,
în ziua-a cincea și în următoarea.

 
 73   În beznă mă tîram și-i luam în brață
- pînă cînd foamea mi-a învins calvarul -
și îi strigam, deși n-aveau viață."
 
 76   Cum își spunea, rotind din ochi, amarul,
luă iar în mînă tidva cea scîrboasă
și-înfipse dinții-într-însa, ca ogarul.

 
 79   Tu, Pisa, ești o pată rușinoasă
frumoasei țări în care "si" răsună,
fiindc-ai tăi vecini prea mult te lasă!
 
 82   Capraia și Gorgona împreună
pe Arno ar trebui un dig să facă
și să-ți înece neamul în genună!
 
 85   Că Ugolino-ar fi trădat? și dacă
ar fi așa, nu-i cum să se cuvină
prunci să ucizi cu furie demoniacă!
 
 88   La vîrsta lor, ei n-aveau nici o vină,
cei patru, cărora li s-a luat viața,
tu, nouă Tebă, crudă și haină!
 
 91   La alți damnați ajunși, pe care ghiața
îi ține strîns, văzut-am cu mirare,
că nu în jos, ci invers le stă fața.
 
 94   Chiar plînsul lor i-împiedică-n mișcare
și jalea, neputînd din ochi să iasă,
se-ntoarce-în ei, se face și mai mare,
 
 97   căci lacrimile, de cum ies, îngheață
ca viziere de cristal pe pleoape
și nu pot curge celelalte-n față.
 
100   Înfrigurat, eram de piatră-aproape;
ființei mele, aprig înghețate,
un simțămînt nu mai putea să-i scape,
 
103   cînd mi-a părut, cumva, un vînt că bate
și-am întrebat, spre-a-mi liniști frămîntul:
"-Au nu-s aici încremenite toate?"
 
106   Iar ghidul mi-a întors pe loc cuvîntul:
"-Aruncă-ți doar privirea și îndată
ai să și afli de ce bate vîntul."
 
109   O umbră,-atunci, din crusta înghețată,
răsti: "-Voi, suflete zvîrlite,-în ceață,
în cea mai joasă groapă blestemată,
 
112   smulgeți-mi de pe chip vălul de gheață,
să-mi ostoiți o clipă doar calvarul,
cît țurțuri nu se fac din nou pe față!"
 
115   "-Să-mi spui, de vrei să-ți îndulcesc amarul,
cine ești tu, și de nu-ți fac un bine,
mă-înghită și pe mine-atunci ghețarul."
 
118   "-Sunt Alberigo,-al jalnicei grădine
cu fructe ale morții. Printre brume,
am nuci de gheață-aicea, nu smochine!
 
121   Eu m-am mirat: "-Spui că ești mort, anume?"
Răspunsu
lui a fost: "-Eu nu știu bine
ce mai e corpul meu acum în Lume.
 
124   Aici, la Ptolomei, sufletul vine
chiar înainte ca din om să iasă
smuls de-ale lui Atropos mîini haine.
 
127   De gheață lacrima ce scînteiază
ca să mi-o-nlături, sincer îți voi spune
că, deîndată ce un om trădează,
 
130   pe corpul său, un demon mîna pune
și-l stăpînește-apoi viața toată
pînă ce clipa morții îl răpune.
 
133   Sufletul cade-n bezna înghețată
(cît trupul încă-n lume mai adastă)
și rabdă-aici o iarnă ne'ncetată.
 
136   Cum (poate-l știi) e lîngă mine,-această
umbră-a lui Branca d'Oria, care-îndură
de multă vreme-a gerului năpastă.”
 
139   “-Nu pot să cred ce-aud dintr-a ta gură!
Branca e viu, bine-îmbrăcat și are
și de mîncare și de băutură.”

142   “-În bolgia umbrelor înșelătoare
ce fierb mocnit în nemiloasa smoală,
abia trecuse Zanche de intrare,

145 și ăsta și-a și pus, în carnea goală,
un drac care să-i țină loc, într-însul
și în complicele la prăduială.


145   Acum, spre mine-întinde mîna, plînsul
de gheață sparge-l!” Nu i-am spart nimica. 
Și drept a fost să fiu sperjur cu dînsul.
 
148   Ah, genovezi, vi-e ticăloasă clica,
goi de virtuți și plini doar de păcate,
stinge-vi-s-ar și-opinca și vlădica!
 
151   Ăst genovez, cu fapte blestemate,
cu romagnezul se asemuiește:
sufletul său aci-n Cocyt se zbate
 
157   pe cînd el, sus, mai pare că trăiește.

                  
           
          CANTO XXXIII


 
     La bocca sollevo dal fiero pasto
quel peccator, forbendola a'capelli
del capo ch'elli avea di retro guasto.

     Poi comincio: "Tu vuo' ch'io rinovelli
disperato dolor che 'l cor mi preme
gia pur pensando, pria ch'io ne favelli.

      Ma se le mie parole esser dien seme
che frutti infamia al traditor ch'i' rodo,
parlar e lagrimar vedrai insieme.

      Io non so chi tu se' né per che modo
venuto se' qua giu; ma fiorentino
mi sembri veramente quand'io t'odo.

      Tu dei saper ch'i' fui conte Ugolino,
e questi e l'arcivescovo Ruggieri:
or ti diro perché i son tal vicino.

      Che per l'effetto de' suo' mai pensieri,
fidandomi di lui, io fossi preso
e poscia morto, dir non e mestieri;

      pero quel che non puoi avere inteso,
cioe come la morte mia fu cruda,
udirai, e saprai s'e' m'ha offeso.

      Breve pertugio dentro da la Muda
la qual per me ha 'l titol de la fame,
e che conviene ancor ch'altrui si chiuda,

      m'avea mostrato per lo suo forame
piu lune gia, quand'io feci 'l mal sonno
che del futuro mi squarcio 'l velame.

      Questi pareva a me maestro e donno,
cacciando il lupo e ' lupicini al monte
per che i Pisan veder Lucca non ponno.

      Con cagne magre, studiose e conte
Gualandi con Sismondi e con Lanfranchi
s'avea messi dinanzi da la fronte.

      In picciol corso mi parieno stanchi
lo padre e ' figli, e con l'agute scane
mi parea lor veder fender li fianchi.

      Quando fui desto innanzi la dimane,
pianger senti' fra 'l sonno i miei figliuoli
ch'eran con meco, e dimandar del pane.

      Ben se' crudel, se tu gia non ti duoli
pensando cio che 'l mio cor s'annunziava;
e se non piangi, di che pianger suoli?

      Gia eran desti, e l'ora s'appressava
che 'l cibo ne solea essere addotto,
e per suo sogno ciascun dubitava;

      e io senti' chiavar l'uscio di sotto
a l'orribile torre; ond'io guardai
nel viso a' mie' figliuoi sanza far motto.

      Io non piangea, si dentro impetrai:
piangevan elli; e Anselmuccio mio
disse: "Tu guardi si, padre! che hai?".

      Percio non lacrimai né rispuos'io
tutto quel giorno né la notte appresso,
infin che l'altro sol nel mondo uscio.

      Come un poco di raggio si fu messo
nel doloroso carcere, e io scorsi
per quattro visi il mio aspetto stesso,

      ambo le man per lo dolor mi morsi;
ed ei, pensando ch'io 'l fessi per voglia
di manicar, di subito levorsi

      e disser: "Padre, assai ci fia men doglia
se tu mangi di noi: tu ne vestisti
queste misere carni, e tu le spoglia".

      Queta'mi allor per non farli piu tristi;
lo di e l'altro stemmo tutti muti;
ahi dura terra, perché non t'apristi?

      Poscia che fummo al quarto di venuti,
Gaddo mi si gitto disteso a' piedi,
dicendo: "Padre mio, ché non mi aiuti?".

      Quivi mori; e come tu mi vedi,
vid'io cascar li tre ad uno ad uno
tra 'l quinto di e 'l sesto; ond'io mi diedi,

      gia cieco, a brancolar sovra ciascuno,
e due di li chiamai, poi che fur morti.
Poscia, piu che 'l dolor, poté 'l digiuno".

      Quand'ebbe detto cio, con li occhi torti
riprese 'l teschio misero co'denti,
che furo a l'osso, come d'un can, forti.

      Ahi Pisa, vituperio de le genti
del bel paese la dove 'l si suona,
poi che i vicini a te punir son lenti,

      muovasi la Capraia e la Gorgona,
e faccian siepe ad Arno in su la foce,
si ch'elli annieghi in te ogne persona!

      Ché se 'l conte Ugolino aveva voce
d'aver tradita te de le castella,
non dovei tu i figliuoi porre a tal croce.

      Innocenti facea l'eta novella,
novella Tebe, Uguiccione e 'l Brigata
e li altri due che 'l canto suso appella.

      Noi passammo oltre, la 've la gelata
ruvidamente un'altra gente fascia,
non volta in giu, ma tutta riversata.

      Lo pianto stesso li pianger non lascia,
e 'l duol che truova in su li occhi rintoppo,
si volge in entro a far crescer l'ambascia;

      ché le lagrime prime fanno groppo,
e si come visiere di cristallo,
riempion sotto 'l ciglio tutto il coppo.

      E avvegna che, si come d'un callo,
per la freddura ciascun sentimento
cessato avesse del mio viso stallo,

      gia mi parea sentire alquanto vento:
per ch'io: "Maestro mio, questo chi move?
non e qua giu ogne vapore spento?".

      Ond'elli a me: "Avaccio sarai dove
di cio ti fara l'occhio la risposta,
veggendo la cagion che 'l fiato piove".

      E un de' tristi de la fredda crosta
grido a noi: "O anime crudeli,
tanto che data v'e l'ultima posta,

      levatemi dal viso i duri veli,
si ch'io sfoghi 'l duol che 'l cor m'impregna,
un poco, pria che 'l pianto si raggeli".

      Per ch'io a lui: "Se vuo' ch'i' ti sovvegna,
dimmi chi se', e s'io non ti disbrigo,
al fondo de la ghiaccia ir mi convegna".

      Rispuose adunque: "I' son frate Alberigo;
i' son quel da le frutta del mal orto,
che qui riprendo dattero per figo".

      "Oh!", diss'io lui, "or se' tu ancor morto?".
Ed elli a me: "Come 'l mio corpo stea
nel mondo su, nulla scienza porto.

      Cotal vantaggio ha questa Tolomea,
che spesse volte l'anima ci cade
innanzi ch'Atropos mossa le dea.

      E perché tu piu volentier mi rade
le 'nvetriate lagrime dal volto,
sappie che, tosto che l'anima trade

      come fec'io, il corpo suo l'e tolto
da un demonio, che poscia il governa
mentre che 'l tempo suo tutto sia volto.

      Ella ruina in si fatta cisterna;
e forse pare ancor lo corpo suso
de l'ombra che di qua dietro mi verna.

      Tu 'l dei saper, se tu vien pur mo giuso:
elli e ser Branca Doria, e son piu anni
poscia passati ch'el fu si racchiuso".

      "Io credo", diss'io lui, "che tu m'inganni;
ché Branca Doria non mori unquanche,
e mangia e bee e dorme e veste panni".

      "Nel fosso su", diss'el, "de' Malebranche,
la dove bolle la tenace pece,
non era ancor giunto Michel Zanche,

      che questi lascio il diavolo in sua vece
nel corpo suo, ed un suo prossimano
che 'l tradimento insieme con lui fece.

      Ma distendi oggimai in qua la mano;
aprimi li occhi". E io non gliel'apersi;
e cortesia fu lui esser villano.

      Ahi Genovesi, uomini diversi
d'ogne costume e pien d'ogne magagna,
perché non siete voi del mondo spersi?

      Ché col peggiore spirto di Romagna
trovai di voi un tal, che per sua opra
in anima in Cocito gia si bagna,

      e in corpo par vivo ancor di sopra.